Autorul Zilei

Un șir necurmat de chinuri fericite

Barbu Ştefănescu Delavrancea (11.04.1858 – 29.04.1918), descendent din familia unor ciobani vrânceni, este tatăl scriitoarei şi pianistei Cella Delavrancea şi al arhitectei Henrieta Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

Scriitorul îşi semnează la început operele „de la Vrancea”, optând apoi definitiv pentru varianta Barbu Delavrancea, fiind legat sufleteşte de această regiune bogată în tradiţii şi de o mare complexitate culturală.

A fost scriitor, dramaturg, avocat, membru al Academiei Române şi primar de Bucureşti. În opera sa literară, nuvela „Hagi Tudose” ocupă un loc aparte.

Aşa petrecu viaţa Hagiul până la bătrâneţe. Un şir necurmat de chinuri fericite, nebăgând nimic în el, nepunând nimic pe el. Fără foc; fără fiertură; neiubind pe nimeni; tresărind când umbra i se încurca în picioare; închizându-se ziua cu zăvorul în casă; robotind nopţile în odaie cu o lumânare de seu în mână, ca o stafie uscată.

La bătrâneţe, găitănăria nu mai mergea. Desfăcu prăvălia. Vându tot.

– M-am ales şi eu c-o pâne, dupe o muncă câinească de la opt şi până la şaizeci de ani.

Dar în acest bătrân, pentru care prietenii, copiii şi nevasta erau banii agonisiţi şi ascunşi, un singur gând, mai presus de orice, îi turbura fericirea:

– Dumnezeu vede toate… plăteşte toate. Vede toate!… Cum vede?… N-am furat pe nimeni… N-am luat banul nimănui!

„Vede toate, plăteşte toate”. Icoanele şi vorbele din biserică i se deşteptau în minte. Ce strică bogatul nemilostiv dacă nu fură şi nu bate pe nimeni? Dacă bogaţii ar da în fiece zi la săraci, săracii s-ar îmbogăţi şi bogaţii ar sărăci. În ce ar fi Dumnezeu mai câştigat? Trupul lui n-a vroit femeie; buzele lui n-au avut copil de sărutat; pântecele lui n-au poftit la mâncări grase, şi o vecinicie toată să nu vază faţa luminoasă a idolului său?

Într-o zi bătrânul, nemaiputând răbda aceste gânduri, s-a hotărât:

– Da, da, am să mă iau bine cu Dum… Să văd locurile sfinte! Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea?

Locurile sfinte… lemn sfânt… cei cari nu se duc… se poate vinde lemnul sfânt… p-acolo toate pădurile trebuie să fie sfinte…”