Max Blecher (8.09.1909- 31.05.1938), poet şi prozator român, de origine evreiască, dedicat medicinii, la vârsta de 19 ani este imobilizat, trebuind să stea doar pe spate, scriind in aceeaşi poziţie timp de aproape 10 ani.
În timpul unui meci de fotbal primise în spate o lovitură grea de bocanc, ce va degenera în infecţie microbiană, iar mai apoi, în ceea ce francezii au denumit „Morbul lui Pott”, tuberculoză a oaselor, coloana vertebrală fiind afectată. Tânărul, nevoit să trăiască într-o carcasă de ghips, primeşte ajutorul necondiţionat al prietenilor săi Geo Bogza şi Mihail Sebastian, care îl susţin şi în activitatea literară.
Max Blecher, invalidul genial, „îngropat” de sistemul comunist şi cunoscut, până în anii 2000, mai mult în străinătate decât în România, a fost comparat cu Franz Kafka, datorită stilului său. Moare la 29 de ani, la Roman.
„Ce este tulburător în scrisul lui Blecher este extrema sa luciditate. Nu se poate aliaj mai straniu decât această simţire fabuloasă şi această inteligenţă analitică.”
(Mihail Sebastian)
***
Ușa grea de lemn ce dădea spre terasă era închisă. Imobilitatea ei mă zăpăci puțin. Toate gândurile îmi zburară până la unul.
Pusei mâna pe clanță și apăsai. „Curaj, îmi spusei, dar mă oprii să rectific. Curaj? Numai oamenii timizi au nevoie de curaj pentru ca să facă ceva; cei normali, cei puternici n-au nici curaj, nici lașitate, ei deschid ușile simplu, așa…”
Întunericul răcoros al primei odăi mă cuprinse cu un aer plin de calm și de bucurie, ca și cum m-ar fi așteptat de mult. De data asta perdeaua de mărgele unindu-se în urma mea avu un clinchet bizar, care făcu să mi se pară că sunt singur, într-o casă pustie, la marginea lumii. Era oare aceasta senzația de extrem echilibru, în vârful piramidei de scaune?
Bătui violent la ușa Eddei.
Îmi răspunse speriată să intru. Pentru ce pășeam atât de încet?
„Pășisem încet?” Mi se părea totuși că prezența unei persoane ca mine, sau mai bine zis a unui copac trebuia să se simtă de departe. În odaie însă nu se stârni nici o mirare, nici o înfrigurare, nici cea mai mică emoție.
Câteva secunde gândurile mă precedară în mod ideal, cu o mare perfecțiune și sobrietate de gesturi. Mă văzui înaintând foarte sigur și, cu o mișcare degajată, așezându-mă la picioarele Eddei pe patul unde stătea întinsă. Persoana mea adevărată rămase însă în urma acestor frumoase proiecte ca o remorcă netrebnică și stricată.
Edda mă invită să stau jos și mă așezai pe un scaun la o mare distanță de ea.
Pendula bătea între noi un tic-tac agasant și foarte sonor. Curios lucru: tic-tacul creștea și descreștea ca fluxul și refluxul mării, mergând în val spre Edda până ce aproape nu-l mai auzeam și revenind apoi umflat spre mine, violent de-mi spărgea urechile.
„– Edda, începui să vorbesc, întrerupând tăcerea, dă-mi voie să-ți spun ceva foarte simplu…
Edda nu răspunse.
– Edda, știi tu ce sunt eu?
– Ce anume?
– Un copac, Edda, un copac…
(fragment din „Întâmplări în irealitatea imediată”,1936)