Unul din cei mai de seamă romancieri italieni ai secolului 20, Alberto Moravia (28 noiembrie 1907 – 26 septembrie 1990) explorează, în operele sale, problemele sexualități moderne, alienarea și existențialismul. Se remarcă înclinația pentru analiza morală și radiografia conduitei umane surprinse în dezorientare și indiferență, făcând concesii pentru personaje, expresii ale egoismului dur și cinismului crud, atât în viața politică și în cea socială, cât și în raporturile matrimoniale, în care instinctul prevalează, într-o interpretare adesea freudistă, asupra intelectului.
Ataman nu era doar liniştit în privinţa reuşitei planului său, ci, chiar dacă într-un fel spasmodic, pîlpîind, cum se întîmplă în momentele de tensiune, şi cu mintea liberă. O libertate genială şi nervoasă, compusă din găselniţe. Prima dintre ele fusese să-l facă pe Cosma să rîdă pe drum. Lui Ataman i se părea, într-un mod instinctiv şi obscur, că, făcîndu-l să rîdă, îl sleieşte pe Cosma de puteri, ca acei păianjeni care injectează victimei un lichid paralizant înainte de a o devora. Fiecar hohot de rîs al lui Cosma era o confirmare că-l avea în plasă, dezarmat şi neştiutor. Fiecare hohot de rîs al lui Cosma îl întărea pe Ataman în superioritatea lui şi-i adeverea comedia. Fără a mai pune la socoteală că toate acele poante făceau să se descarce tensiunea care, mai tîrziu, ar fi fost o piedică în execuţia planului.
A doua găselniţă consta în a pălăvrăgi în bătaie de joc despre banda de hoţi care se infiltrase în regiune. Tot instinctiv, Ataman presimţea că înşelătoria deplină e aceea care se construieşte din chiar elementele realităţii. În felul acesta, însăşi realitatea devine complice, cu aspectele ei cele mai cunoscute şi dincolo de orice bănuială, pînă cînd un act de voinţă le iluminează brusc, scoţîndu-le la vedere conturul ascuns. Ataman înţelegea că nimic nu linişteşte mai mult victima decît să te joci în faţa ei cu cuţitul care, mai tîrziu, o va măcelări. În felul acesta, în afară de faptul că se strîng ochiurile plasei înşelăciunii, se realizează şi scopul familiarizării cu modul de folosire şi cu particularităţile capcanei. Ataman spuse că nu era exclus să cadă victime bandei aceleia; şi ar fi fost cu adevărat un mare necaz. Poate era mai bine pentru ei să înghită bijuteriile înainte să fie prea tîrziu. Acele de cravată le-ar fi mîncat Turtă, că era subţirel; inelele – Cosma, brăţările şi alte obiecte mai mari ar fi căzut în sarcina lui, fiind el cel mai gras. Cosma, care nu-l cunoştea pe Turtă, se ferea să vorbească în faţa lui despre preţiosul conţinut al genţii; dimpotrivă, încă de la început, încercase să dea de înţeles că ducea mostre de stofe. Dar Ataman, ghicindu-i motivul stînjenelii, spuse că nu avea de ce să se teamă, în Turtă puteai avea încredere cel puţin cît aveai în el. Ba încă, Ataman povesti de-a fir a păr tot ce aflase despre bandă de la prietenul lui, comisarul.
(„Iubitul nefericit”, traducere de Liviu Ornea)
