Paris – leagăn pentru unii, lagăr pentru alţii. Sau și una și alta, în funcţie de perioadă. Pentru boemul poet Paul Verlaine (30 martie 1844 — 8 ianuarie 1896) acest oraş va rămâne în sufletul autorului ca o imagine caldă, luminoasă, venind din amintirile copilăriei şi ca o imagine sumbră, plină de fum din cafenele şi înecată în alcool, la maturitate.
Dacă la 16 ani, Verlaine descoperea poemele lui Baudelaire, tot cam în aceeaşi perioadă era cucerit de “Muza cea verde” – absintul şi de „viaţa uşoară” a Cartierului Latin. Dar toate aceste escapade în lumea viciilor nu făceau decât să sporească pasiunea pe care o punea în scris, aşa cum se va întâmpla şi cu momentul decisiv al vieţii sale, întâlnirea cu tânărul poet Arthur Rimbaud. Se va naşte o prietenie care în ciuda tumultului, a crizelor de pasiune sau de gelozie, va lăsa istoriei literare volume de poezii încărcate de un romantism de neegalat până în ziua de azi.
În surdină
Liniştiţi în adumbrirea
Ce din ramuri se desface
Dragostea să ne-o pătrundem
De-o aşa adâncă pace.
Ca-ntr-un vis frumos şi tainic
Duşi să ne topim cu-ncetul
În melancolia vagă
Ce-o împrăştie brădetul.
Ţine-ţi braţele în cruce,
Ochii-nchişi pe jumătate
Şi din inimă ţi-alungă
Orice dor într-însa bate.
Să ne-adoarmă ca într-un leagăn
Adierile uşoare.
(traducere Şt. O. Iosif)
Imagine de pe nndb.com
