Dragostea, singurătatea, moartea – acesta a fost triunghiul predominant în poezia scrisă de Emily Dickinson (10 decembrie 1830 – 15 mai 1886). Fără dată, fără explicații, fără nicio ordine, poemele sale au fost respirația ei și, poate de aceea, nici nu le-a dat vreo importanță.
Au ajuns, totuși, la cititori datorită surorii sale care a vrut ca mesajul sensibilității și talentului Autorului zilei de azi să nu rămână nedescifrat.
De număr, socotesc întâi poeţii
De număr, socotesc întâi poeţii,
Pe urmă soarele şi vara,
Iar după vară, cerul –
Şi asta ar fi tot.
Însă de recapitulez,
Poeţii par să le cuprindă toate –
Pe ceilalţi spectacolul nu prea-i interesează.
Spun, deci, poeţii – şi `nţeleg tot ce e viaţă.
O vară ţine pentru ei întregul an,
Şi pot crea atâta soare cât ştie cerul să cuprindă,
Iar dacă cerul, în sfârşit,
Ar fi aşa frumos pe cât l-au prevestit poeţii,
Celor ce cred într`înşii
Le va fi `ndreptăţit si visul trecător,
Spre binecuvântarea lor.
(traducere de Margareta Sterian)
Imagine de pe theguardian.com
