„Pentru forța etică cu care a continuat tradițiile inalienabile ale literaturii rusești”, Aleksandr Soljenițîn (11 decembrie 1918 – 3 august 2008) primea Premiul Nobel pentru Literatură în 1970. Romancier rus, activist și dizident anticomunist, care a făcut cunoscută lumii întregi problema gulagurilor și a lagărelor de muncă forțată din Uniunea Sovietică, Soljeniţîn a fost expulzat din Uniunea Sovietică în 1974, dar s-a întors în Rusia în 1994, după prăbușirea regimului comunist.
Pavilionul canceroşilor purta chiar numărul treisprezece. Pavel Nikolaevici Rusanov n-a fost niciodată şi nici n-ar fi avut cum să fie superstiţios, dar ceva s-a prăbuşit în el când medicul i-a scris pe trimitere: „pavilionul treisprezece”. De ce nu s-or fi gândit să boteze cu treisprezece altă secţie, cea de ortopedie, de exemplu, sau de afecţiuni gastrice? Cum-necum, în toată republica numai la această clinică putea găsi ajutor.
— Dar eu n-am cancer, doctore, nu-i aşa? Nu-i aşa că n-am cancer? întreba cu speranţă în glas Pavel Nikolaevici, pipăind uşurel, pe partea dreaptă a gâtului, umflătura urâtă, care creştea văzând cu ochii sub stratul nevinovat de piele albă care încă o mai acoperea pe dinafară.
— Nu, bineînţeles că nu, îl liniştea pentru a zecea oară doctoriţa Donţova, în timp ce-i umplea paginile fişei cu scrisul ei avântat. Când scria îşi punea ochelarii pătrăţoşi-rotunjiţi, de cum înceta să scrie — îi scotea. Nu mai era tânără şi arăta palidă, foarte obosită.
Această discuţie avusese loc cu câteva zile în urmă, în perioada când venea la clinică pentru tratament. Bolnavii de la oncologie, chiar şi cei care nu rămâneau la spital, ci se aflau în tratament ambulatoriu, nu mai aveau somn noaptea. Lui Pavel Nikolaevici însă, Donţova îi recomandase să se interneze, şi asta cât se poate de repede. În aceeaşi măsură ca şi boala în sine — neprevăzută, surprinzătoare, ce dăduse buzna în două săptămâni peste un om fericit, lipsit de griji — pe Pavel Nikolaevici îl deprima şi faptul că urma să se interneze în această clinică la comun — lucru ce nu i se mai întâmplase de foarte multă vreme, nici nu mai ţinea minte de când. Îi căutase la telefon pe toţi — pe Evgheni Semionovici, pe Şendiapin şi pe Ulmasbaev, iar aceştia sunaseră, la rândul lor, pentru a se interesa ce posibilităţi există, dacă n-au cumva, la această clinică, vreo rezervă sau dacă nu s-ar putea transforma, măcar pentru o vreme, una din camerele mai mici într-o rezervă. Dar nu izbutiseră să facă nimic din pricina înghesuielii cumplite de aici.
(„Pavilionul canceroşilor”, traducere Maria Dinescu şi Eugen Uricariu)
Imagine de pe crestinortodox.ro
