Una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare științifice, creator literar, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iași și principal redactor al revistei Viața românească între anii 1906 și 1930, Garabet Ibrăileanu (23 mai 1871 – 12 martie 1936) debutează în paginile revistei Școala nouă cu articole, publicând apoi versuri, poeme în proză, cugetări, traduceri etc.
Criză. Paroxismul crizei. Simptomele nu lasă nici o îndoială: o lovitură ca de pumn în inimă când apare. Paralizia inteligenţei când mă atinge din nebăgare de seamă. Senzaţia căldurii ei fizice de la distanţă. Nevoia inexorabilă, care îmi oprimă respiraţia, de pulsaţia vieţii ei. Fetişizarea tuturor obiectelor ei şi a tot ce ţine de ea: mantila ei din cuier, când intru în antret, mă înfioară; caligrafia ei are o feminitate tulburătoare în fiecare literă, şi mai ales în cele care se înalţă ori se coboară din linie; numele moşiei unde locuieşte are ceva adânc emoţionant. Sentimentul că tot ce nu este ea, sau al ei, sau cadrul ei este fad. Convingerea că numai o femeie înaltă, cu părul galben, cu o uşoară asimetrie a gurii când zâmbeşte poate da fericirea. Fiorul pe care mi-l dă cuvântul „Adela”. (…)Tinereţea – plutire pe un râu de munte cu mlădieri capricioase, sub jocurile de lumini şi umbre ale pădurilor, cu întârzieri neprevăzute şi binevenite, cu gândul la bucuria drumului de mâine. Şi după câţiva ani, care trec ca un fulger, alunecarea vertiginoasă, fără putinţă de oprire, între valuri uniforme, într-o lumină sură şi rece de toamnă, spre apropiata prăpastie. (…)Amorul nu este entuziasm estetic şi moral. Sublimităţile astea clorotice n-ar putea explica tirania şi demenţa lui. El este cu totul altceva. Este faptul fundamental al existenţei, voinţa de a trăi, sau, mai bine, de a nu muri (ceea ce, deşi pare acelaşi lucru, e cu totul altceva). (…)Ca şi furtunile, care răscolesc numai faţa oceanului, pasiunile tinereţii au venit şi au trecut, dar în adâncurile cele din urmă ale sufletului dragostea pentru imaginea fetei moarte a rămas intactă, neamestecată, de o esenţă unică, şi în nopţile senine, în prima tinereţe şi uneori şi astăzi, când mă simt singur, nedreptăţit, nefericit, mi se pare că mă priveşte cu grijă şi duioşie, aplecată peste o balustradă ideală din spaţiile interplanetare. (…)Pânda de a acapara o femeie, consimţirea ori refuzul ei, nesiguranţa dacă-ţi dă sau îţi ia viaţa, ţipătul de bucurie când ţi-o dă, şi mai cu seamă de durere când ţi-o refuză… aceasta, şi nu altceva, constituie poezia amorului.”
(„Adela”)
Imagine de pe melidonium.ro
