Tânărul misterios, talentat, dar singuratic, ce ascunde secrete şi păcate teribile va deveni un simbol care îl va defini pe autorul George Byron (22 ianuarie 1788 — 19 aprilie 1824), dar şi mai toate personajele din creaţiile sale – „eroul byronian”.
Cu o constituţie predilectă către obezitate (la 17 ani avea 1.73 cm înălţime şi 96 de kilograme, fiind cel mai greu băiat din grupa sa), Byron a luptat toată viaţa încercând să-şi menţină greutatea la un nivel rezonabil. Ţinea frecvent post, lua medicamente narcotice pentru a slăbi şi urma un regim sec cu biscuiţi tari şi orez, înghiţiţi cu apă gazoasă sau vin îndoit cu apă, conform memoriilor sale. Aceste aspecte, precum şi faptul că avea piciorul drept strâmb (îl ascundea cu un pantof special) nu l-au inhibat în tendinţele sale spre o viaţă extravagantă din care nu lipseau excesele de toate felurile. Acestea au fost însă şi cele care i-au adus sfârşitul mult prea devreme. Se spune că la naşterea lui, mama acestuia ar fi fost anunţată de o prezicătoare că tânărul va sfârşi la 37 de ani; nu a greşit decât cu un an. Păcatele sale l-au urmărit până dincolo de moarte şi chiar dacă în Grecia fuseseră organizate funeralii naţionale, în Anglia, cererea prietenilor săi de a fi depus în Colțul poeților din Catedrala Westminster a fost întâmpinată cu refuz.
Printre cele mai cunoscute opere ale sale sunt poemele narative Pelerinajul lui Childe Harold și Don Juan, cel din urmă rămas incomplet din pricina morții poetului, precum şi scrierile apărute cu ocazia războiul de independență al Greciei: Sardanapal, Cei doi Foscari, Cain, Cer și pământ, scrieri ce vor stârni scandal în Anglia.
Romanţă
A mea tânără taină afund rămâne-ascunsă
În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit;
Iar când inima-mi bate de sila ei împunsă
L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit!
Și singură-n tăcere o simt iar tremurând.
A mea flacără este vecinică, nevăzută
Ca și slaba lumină-a candelei sub mormânt,
Ș-a deznădejdii rece întunecime mută
În veci nu o va stinge; iar razele ei sunt
Întocmai de zadarnici ca și când n-ar fi fost.
Aibi-mă-n pomenirea-ți, la groapa mea nu trece
Făr-a-ți arunca ochiul și fără a gândi
L-aceea ce cenușa-i te simte, deși rece;
Singura chinuire și iad ce-aș suferi
Este de a fi stinsă din pomenirea ta.
Ascultă-mi ăst din urmă glas singur pentru tine
Virtutea nu oprește a plânge pe cei morți;
În veci eu ți-am cerut-o, fă-mi singurul ăst bine
O lacrimă să-ntâmpin l-a veciniciei porți,
Întâia ș-a din urmă răsplată de amor.
(Traducere Ion Heliade Rădulescu)
Imagine de pe compedium.ro