Parte a unui trio clasic în literatura română, alături de Eminescu şi Creangă, Ion Luca Caragiale (30 ianuarie – 9 iunie 1912) a lăsat istoriei o operă veşnic în actualitate. Un autor-artist complet, a reuşit să acopere genuri epice multiple: poezie, povestiri, nuvele, iar în ceea ce priveşte genul dramatic este considerat reprezentantul cel mai de seamă sau creatorul dramaturgiei moderne româneşti.
***
“DRAGOMIR: Du-te la păcatele! (se scoală supărat.)
GHEORGHE (după o pauză): Fie, măi vere, prea aspru ești cu muierea.
DRAGOMIR: Ia lasă-mă-n pace și tu. Știi tu cum trăiesc eu?… Știi tu ce am făcut eu pentru femeia asta?… Că mai bine îmi frângeam gâtul până să n-o fi întâlnit!… Dacă nu era femeia asta îndărătnică, eu eram astăzi altfel de om! Tu nu știi ce s-a petrecut între mine și ea.
GHEORGHE: Da, da’ văz ce se petrece. Vă canoniți unul pe altul degeaba: nici tu nu ești de ea, nici ea de tine.
DRAGOMIR: Ea m-a luat ca să aibă cine să-i ție soroacele de sufletul răposatului. Din ziua întâia a cununiei și până astăzi, o dată n-am văzut-o zâmbind; de atunci și până astăzi cu trupul e aicea pe lumea asta și cu gândul e la Dumitru pe lumea ailaltă.
GHEORGHE: O fi fost cu ea mai bun ca tine.
DRAGOMIR: Mai bun!… De unde știa ea din ziua întâia că n-o să fiu și eu poate mai bun decât el. Eu n-o iubeam?… Că dacă n-aș fi iubit-o!… Și mai în sfârșit, înțeleg să plângă o femeie pe bărbat dacă e văduvă… da’ dacă s-a măritat o dată cu altul… Care-i ala să rabde asta?… Atunci de ce s-a mai măritat?
GHEORGHE: Ei!
DRAGOMIR: Da; de ce… dacă nu se poate despărți de umbra răposatului? Ba zi că e o femeie nebună, care mi-a stricat mintea și mie. Eu sunt sănătos, crezi, de când am luat-o?… Uf! M-am săturat! De opt ani de zile, Dumitru și iar Dumitru; pe îl auz când vorbește ea, când mă uit la ea, îl văz pe el… Eu trăiesc în casă, mănânc la masă, dorm la un loc cu stafia lui… Așa! Asta n-o să mai meargă mult! (Anca intră din fund încetinel, se oprește în ușă și ascultă; Gheorghe o vede și face o mișcare; Dragomir, atras de mișcarea lui Gheorghe, se întoarce și o vede.) Uite-o! Uite-l! El e… Dumitru! (cătră ea.) Ieși! Ieși! Fugi, să nu te văz! (Anca stă locului cu ochii pironiți asupra lui.) Te duci? Or mă duc eu… Să nu te văz! (pornește spre ea, ea înaintează spre el; el se repede, o apucă de mână ș-o duce hotărât în față.) Ce vrei?… Ce te uiți așa la mine?… Ce gândești?… Eu l-am omorât?… Da? Spune! (o smucește.)
ANCA (hotărât): Dragomire, ești nebun. (își face cruce.)
DRAGOMIR: Nebun?… Spune… (o smucește iar.)
GHEORGHE: Dragomire!
ANCA: O!… Nebun!
DRAGOMIR: Nu, să spui… Din două una: or crezi că l-am omorât eu…
ANCA: Poftim! Asta-i vorbă de vorbit!
DRAGOMIR: Da… și atunci de ce mai trăiești cu mine… or nu crezi și atunci de ce mă chinuiești pe mine?… Ce ai cu mine? Lasă-mă în pace pe mine cu Dumitru al tău! (o împinge de mână și suie; ea vrea să facă un pas spre el.) Lasă-mă în pace! (același joc.) Lasă-mă în pace! (iese foarte turburat prin fund trântind ușa.)”
(“Năpasta”)
***
TIPĂTESCU, puțin agitat, se plimbă cu „Răcnetul Carpaților” în mână; e în haine de odaie; PRISTANDA în picioare, mai spre ușă, stă rezemat în sabie
TIPĂTESCU (terminând de citit o frază din jurnal) : „…Rușine pentru orașul nostru să tremure în fața unui om!… Rușine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase județe ale României pradă în ghearele unui vampir!…” (indignat) Eu vampir, ‘ai?… Caraghioz!
PRISTANDA (asemenea) : Curat caraghioz!… Pardon, să iertați, coane Fănică, că întreb: bambir… ce-i aia, bampir?
TIPĂTESCU: Unul… unul care suge sângele poporului… Eu sug sângele poporului!…
PRISTANDA: Dumneata sugi sângele poporului!… Aoleu!
TIPĂTESCU: Mișel!
PRISTANDA: Curat mișel!
TIPĂTESCU: Murdar!
PRISTANDA: Curat murdar!
TIPĂTESCU: Ei! nu s-alege!
PRISTANDA: Nu s-alege!
TIPĂTESCU: Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată societatea moftologică a dumnealui… degeaba! să-mi rază mie mustățile!
PRISTANDA: Și mie!
TIPĂTESCU: Dar în sfârșit, las-o asta! lasă-l să urle ca un câine!
PRISTANDA: Curat ca un câine!
TIPĂTESCU: Începuseși să-mi spui istoria de aseară. (șade)
PRISTANDA: Cum vă spuneam, coane Fănică (se apropie), aseară, ațipisem nițel după-masă, precum e misia noastră… că acuma dumneavoastră știți că bietul polițai n-are și el ceas de mâncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creștinul…
TIPĂTESCU: Firește…
(„O scrisoare pierdută”)
Imagine de pe foaiaromaneasca.blogspot.com
