Iată un subiect original pentru vremurile lui Marcel Proust (10 iulie 1871 – 18 noiembrie 1922), cel care venea astfel şi revoluţiona arta de a scrie romane. Prin romanul său, „În căutarea timpului pierdut”, structurat de-a lungul a şapte volume (trei dintre ele publicate postum), Proust reuşeşte un nou model de analiză subtilă a individului şi de intelectualizare a operelor artistice.
Să spunem, pentru a termina, cine era marchizul de Norpois. Fusese ministru plenipotenţiar înainte de război şi ambasador la 16 Mai, şi totuşi, spre marea uimire a multora, însărcinat de mai multe ori după aceea să reprezinte Franţa în misiuni extraordinare – şi chiar în calitate de controlor al Datoriei, în Egipt, unde, graţie marilor sale capacităţi financiare, adusese importante servicii – de către cabinete radicale pe care un simplu burghez reacţionar nu şi-ar fi îngăduit să le slujească, şi cărora trecutul domnului de Norpois, legăturile, opiniile sale ar fi trebuit să le pară suspecte. Dar aceşti miniştri luminaţi păreau a-şi da seama că, printr-o atare numire, arată ce vederi largi au ei de îndată ce e vorba de interesele superioare ale Franţei, ieşind astfel în fruntea oamenilor politici, meritând ca însuşi Journal des Débats să-i califice drept oameni de stat, şi beneficiind în sfârşit de prestigiul legat de un nume aristocratic şi de interesul stârnit prin lovitura de teatru a unei alegeri neaşteptate. Şi ei ştiau, de asemenea, că puteau să se bucure de aceste avantaje, făcând apel la domnul de Norpois, fără să se teamă că el se va dovedi lipsit de o loialitate politică pe care tocmai obârşia marchizului le-o garanta. Şi în această privinţă guvernul Republicii nu se înşela. Mai întâi pentru că o anumită aristocraţie, învăţată încă din copilărie să vadă în numele ei un avantaj lăuntric pe care nimic nu i-l poate răpi (şi a cărui valoare este cunoscută destul de exact de egalii săi sau de cei ce au o origine încă şi mai nobilă), ştie că poate să evite, căci ele nu i-ar spori întru nimic prestigiul, eforturile pe care, fără vreun rezultat ulterior apreciabil, le fac atâţia burghezi profesând doar opinii care se poartă şi frecventând doar oameni care gândesc aşa cum vrea ocârmuirea. În schimb, dornică de a se înălţa în ochii familiilor princiare sau ducale sub care se află nemijlocit situată, această aristocraţie ştie că nu va reuşi decât sporindu-şi numele cu ceea ce el nu cuprindea, cu ceea ce face ca, la nume egal, să existe o poziţie superioară: o influenţă politică, o reputaţie literară sau artistică, o mare avere. Şi acele strădanii pe care nu le desfăşoară faţă de inutilul nobil de ţară căutat de burghezi, sterilă prietenie deloc preţuită de un prinţ, ea le va dărui din plin oamenilor politici, fie ei chiar şi francmasoni, căci ei l-ar putea numi ambasador sau patrona în alegeri, artiştilor sau savanţilor, al căror sprijin îl ajută să „pătrundă” pe tărâmul unde aceştia strălucesc, în sfârşit, tuturor celor care sunt în măsură să-i confere o nouă importanţă sau să mijlocească o căsătorie cu o moştenitoare bogată.
(„În căutarea timpului pierdut. La umbra fetelor în floare”, traducere Irina Mavrodin)
Imagine de pe blogdecititori.ro
