Filosof și un foarte cunoscut semiotician, Umberto Eco (5.01.1932 – 19.02.2016) este cunoscut international, în special pentru romanul său Numele trandafirului (Il nome della rosa), un mister intelectual în care combină elemente de semiotică (disciplina care cercetează felul în care funcționează comunicarea și semnificarea, relațiile dintre cod și mesaj, dintre semn și discurs) în cadrul ficțional, analiză biblică, studii medievale și teorie literă.
Dacă m-am făcut francez este pentru că nu puteam suporta să fiu italian. Ca piemontez (prin naştere) simţeam că sînt doar caricatura unui gal, dar cu idei mai limitate. Pe piemontezi, orice noutate îi pironeşte, ce e neaşteptat îi terorizează, că să-i faci să se mişte pînă-n Cele Două Sicilii (dar printre garibaldini se găseau foarte puţini piemontezi) a fost nevoie de doi ligurici, un exaltat ca Garibaldi şi o piază rea că Mazzini. Şi să nu mai vorbim de cel pe care l-am descoperit cînd am fost trimis la Palermo (cînd a fost asta? trebuie să reconstitui). Numai vanitosul ăla de Dumas iubea populaţiile acelea, poate pentru că-l adulau mai mult decît o făceau francezii care-l considerau totuşi unul cu sînge amestecat. Le plăcea napolitanilor şi sicilienilor, bastarzi ei înşişi, nu din greşeala unei mame stricate, ci printr-o istorie de generaţii, născuţi din încrucişări de levantini nedemni de încredere, arabi leoarcă de sudoare şi ostrogoţi degeneraţi, care au luat ce era mai rău de la fiecare dintre hibrizii lor strămoşi, de la sarazini indolenţa, de la şvabi cruzimea, de la greci inconcludenta şi pofta de a se pierde în flecăreli pînă la despicarea firului în patru. Iar în ce priveşte restul, e de-ajuns să-i vezi pe ştrengării care la Napoli îi incinta pe străini strangulindu-se cu spaghete pe care şi le vira pe gîtlej cu degetele, minjindu-se cu roşii stricate. Nu i-am văzut, aşa cred, dar ştiu asta.
(„Jurnal minim”, traducere Corina Anton)
Imagine de pe spectatortribune.com
