François-Marie Arouet, cunoscut întregii lumi drept Voltaire (21 noiembrie 1694 -30 mai 1778) avea să fie îndrumat de tatăl său (cu care avea o relaţie destul de tensionată) spre o carieră în drept, însă tânărul era mai interesat de întâlnirile cu cercurile intelectualilor şi ale aristocraţilor din saloanele şi cafenelele Parisului decât de studii, pe care oricum le va abandona curând. Cu un spirit revoltat care nu ezita să se exprime în batjocură la adresa autotităţilor şi conducătorilor, acesta avea să-şi creeze probleme din cauza unor poeme satirice la adresa familiei regentului francez şi astfel urma să primească „timp de odihnă şi gândire”- 11 luni închis la Bastilia; pedeapsa nu i-a „reeducat” spiritul, aşa cum sperau ceilalţi, ci l-a înverşunat şi mai tare.
A scris peste 50 de piese de teatru, 12 tratate despre știință, politică și filosofie, câteva cărți de istorie despre orice, începând cu Imperiul Rus până la Parlamentul francez şi a reuşit să transmită foarte multe versuri și o corespondență stufoasă care cumulează aproape 20000 de scrisori către prieteni și contemporani.
Era odată în Vestfalia, în castelul domnului baron Thunder-ten-tronckh, un băiat căruia natura îi dăruise apucăturile cele mai blânde. Îi citeai sufletul pe faţă. Judeca lucrurile destul debine deşi avea o minte foarte simplă: cred că din cauza asta îl chema Candid. Vechii slujitori ai casei bănuiau că era fiul surorii domnului baron şi al unui preacinstit şi bun gentilom de prin partea locului, dar cu care domnişoara nu voise să se mărite pentru că nu putuse să-i facă dovadă decât de şaptezeci şi unu de înaintaşi în spiţa neamului, iar restul arborelui său genealogic se pierduse cu trecerea timpului. Domnul baron era unul din cei mai puternici seniori ai Vestfaliei şi asta fiindcă palatul lui avea uşă şi ferestre. Odaia cea mare era chiar şi tapetată. Cu toţi câinii din curte putea, la nevoie, să alcătuiacă o haită de vânătoare; rândaşii făceau pe hăitaşii; preotul din sat era duhovnicul contelui. Toţi îi ziceau „monseniore” şi făceau haz când spunea snoave. Doamna baroană, care avea vreo trei sute cincizeci de livre, era la mare cinste din pricina asta şi primea musafirii cu măreţie, ceea ce sporea respectul lumii faţă de dânsa. Fiica ei Cunigunda, în vârstă de şaptesprezece ani, era roşie la faţă, strălucitoare, grasă şi nurlie. Fiul baronului era în toate vrednic de tatăl lui. Preceptorul Pangloss era oracolul casei şi Candid îi asculta lecţiile cu toată încrederea vârstei şi a firii pe care o avea. Pangloss preda metafizico-teologo-cosmolo-tontologia. Dovedea în chip admirabil că nu este efect fără cauză şi că, în această lume care e cea mai bună din toate lumile cu putinţă, castelul monseniorului baron era cel mai frumos dintre toate castelele şi doamna baroană cea mai bună dintre toate baroanele posibile.
(“Candid sau Optimismul”, traducere Doina Florea)
Imagine de pe republicofletters.edu
