Fiind alăturat numelor precum Ibsen, Shaw, O’Neill sau Becket, drept făuritor al dramei moderne, Anton Cehov (17 ianuarie 1860 – 2 iulie 1904) şi-a câştigat reputaţia nu doar ca dramaturg, ci şi ca nuvelist, fiind un inovator în structura lirică a acestui tip de scriere. De altfel, este şi singurul merit pe care autorul, în modestia sa, l-a acceptat: “Tot ceea ce am scris va fi dat uitării în cinci sau zece ani; dar drumurile pe care le-am defrişat vor rămâne solide şi practicabile – acesta este singurul meu merit.”
Tatăl lui Cehov fusese iobag, pentru ca mai apoi să devină băcan, dar unul cu preocupări artistice, maestru de cor, violonist sau pictor. Talentul nu l-a însoţit şi în latura practică, ajungând în faliment cu afacerea, toată familia fiind nevoită să se mute la Moscova, pentru a se sustrage de la urmărirea creditorilor, lucru ce l-a obligat, oarecum, pe Anton Cehov să-şi asume, la 19 ani, întreţinerea familiei. O făcea prin intermediul onorariilor primite din publicare de schiţe umoristice şi povestiri scurte în diverse reviste.
Ultima sa piesă, “Livada cu vişini”, considerată şi cea mai mare realizare a sa, avea premiera chiar de ziua lui Cehov, în anul 1904, la Teatrul de Artă din Moscova, cu mai puţin de 6 luni înainte de moartea autorului.
Ia, în pădurița asta de dincolo de vâlcea s-a întâmplat, domnule, o istorie. Răposatul meu tată, Dumnezeu să-l ierte, îi ducea boierului cinci sute de ruble; pe atunci țăranii noștri și cei din Șepelevo luau la boier pământ în posesărie, apoi tătuca îi ducea banii pe jumătate de an. Era el om cu frica lui Dumnezeu, citea scriptura și s-amăgească pe cineva, ori să asuprească, ori, să zicem, — că ce nu se întâmplă? — să jefuiască — asta Doamne ferește; și tare-l mai iubeau țăranii și, când trebuia cineva trimis la oraș, la stăpânire ori cu banii, apoi pe dânsul îl trimiteau. Era el om mai dihai decât alții, dar, să-mi fie iertat, era de cei cam cu toane. Îi plăcea să-și ude câteodată gâtul. Când se întâmpla să treacă pe lângă vreo crâșmă, apoi nu era chip să intre și să nu bea un păhăruț — ș-apoi nu te ducă Dumnezeu! Știa el păcatul ista și, când ducea banii obștești, apoi ca să n-adoarmă, ori să nu cumva să-i scape, întotdeauna mă lua pe mine ori pe soră-mea Anicuța.
Să-ți spun drept, la toată familia noastră ne place rachiul. Eu-s cu știință de carte, am muncit șase ani la oraș la un magazin de tutun și știu să vorbesc cu fiecare domn învățat și pot spune fel de fel de vorbe bune, dar, după cum am citit într-o cărticică, că rachiul este sângele satanei, apoi asta cu adevărat că-i așa, domnule. De rachiu mi s-a întunecat fața, și n-am nici un handraleț, și iaca, poftim de vedeți, îs cărăuș, ca un țăran prost neștiutor de carte.
Apoi ia, îți spun eu dumitale, ducea tătuca banii la boier, cu dânsul mergea Anicuța, da pe atunci Anicuța era de vreo șapte-opt ani, fără minte cu totul, nu se vedea de la pământ. Pân’ la Calancic a mers bine, iar când a ajuns la Calancic și a-ntrat în crâșma lui Moiseica, i-au venit lui toanele celea. A băut trei pahare ș-a prins a se lăuda către oameni:
— Eu, zice, nu-s om mare, îs om prost, da în buzunar am cinci sute de ruble; de-oi vrea, zice, apoi și crâșma, și toate vasele, și pe Moiseica cu jidauca cu tot și cu jidănașii îl cumpăr și-l răscumpăr. În așa chip, vrasăzică, a glumit ș-apoi după asta haide a se plânge:
— Nevoie, zice, creștinilor, să fii om bogat, negustor ori în felul ista. N-ai bani, n-ai nici grijă, ai bani, te tot ține de buzunar ca să nu-i fure răii. Cu frică trăiește pe lume cel ce are mulți bani.
(„Primejdia”, fragment, traducere Alexei Mateevici)
Imagine de pe glasul.md
