Autorul Zilei

Glasul meu pierdut peste mare

Salvatore Quasimodo (20.08.1901- 14.06.1968), poet şi traducător italian, este Autorul Zilei de astăzi. Copilăria şi adolescenţa şi le petrece în diverse oraşe din estul Siciliei, datorită faptului că tatăl său lucra ca feroviar.

Cutremurul de la Messina din 1908, în care mor 123 000 de oameni, îi schimbă radical viaţa prin mutarea în acest oraş, unde Gaetano Quasimodo fusesesolicitat să reorganizeze staţia de cale ferată locală. Ca şi alţi supravieţuitori, Salvatore va locui mult timp în vagoane împreună cu familia sa.

La 18 ani părăseşte Sicilia, lucrează ca topograf şi inginer civil, dar renunţă la această carieră, urmându-şi crezul poetic. Manifestările antifasciste din timpul celui de-al doilea război mondial duc la încarcerarea lui.

În 1959 primeşte Premiul Nobel pentru Literatură; excelent traducător din opera lui Arghezi, dar şi din marii poeţi antici.

***

Păstorul aerian

Răsună puternic chemarea
vechiului corn al păstorului,
aspru, deasupra sanţurilor
albite de pielea lăsată de şerpi.
Poate ca îl sună
cei din câmpia apelor vii
unde cochilii se rostogolesc
sub picioarele măslinii ale
copiilor.
Sau poate de sub p
ământ
erupe suflarea vântului închis
trezind ecouri
în lumina care se
prăbușește.
Ce vrei tu
păstor al aerului?
Poate chemi morţii.
Dar tu nu auzi
glasul meu pierdut peste mare
în apusul
în care
pescarii ridică năvoadele vii.

(traducere de Alexandru Balaci)

Bocet pentru Sud 

Luna roşie, vântul, culoarea ta
de femeie din Nord, întinderea de zăpadă…
Inima mea e-acum pe-aceste pajişti
în aceste ape înnorate de ceţuri.
Am uitat marea, grava
cochilie în care suflă păstorii sicilieni,
cantilenele carelor în lungul drumurilor
unde roşcovul tremură în fumul miriştilor,
am uitat pasul bâtlanilor şi al berzelor
în văzduhul verzilor podişuri
pe pământul şi fluviile Lombardiei.
Dar omul strigă oriunde soarta unei patrii.
Nimeni nu mă va mai duce în Sud.

Oh, Sudul e obosit să tot târască morţi
pe malul mlaştinilor de malarie,
e obosit de singurătate, obosit de lanţuri,
gura lui e obosită
de blestemele tuturor raselor
care au urlat moarte cu ecoul fântânilor sale
care i-au băut sângele din inimă.
De aceea băieţii săi se întorc pe munţi,
supun caii sub pături de stele,
mănâncă flori de salcâm pe cărările
din nou roşii, încă roşii, încă roşii.
Nimeni nu mă va mai duce în Sud.

Şi seara aceasta încărcată de iarnă
e încă a noastră, şi aici îţi repet
absurdul meu contrapunct
de duioşii şi de furii,
un bocet de iubire fără iubire.

(traducere de Ilie Constantin)

386 cititori