Drame, iubiri, trădări, glorie, exil, duel, moarte. În câteva cuvinte (poate, superficial privind) cam așa ar putea fi rezumată viața lui Aleksandr Pușkin. Și poezia lui.
Pe un poet este inutil și aproape imposibil să-l analizezi, iar pe Pușkin cu atât mai puțin. Mai ales când acesta este, incontestabil, chiar fondatorul literaturii ruse.
Autorul zilei de azi nu poate fi omagiat altfel decât citindu-i creațiile. Doar atât. Dar ce mult înseamnă…
***
Eu te-am iubit
Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cândva iubită
Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.
***
Presimţire
În tăcere se-adunară
Norii deşi pe chipul meu;
Soarta înciudată, iară
Mă ameninţă din greu…
Am s-o-ntâmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreţ?
Voi avea ne-nduplecarea
Mândrei mele tinereţi?
După-o viaţă zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate şi de astă dată
Aflu ţărmul salvator…
Dar presimt de azi, şi sânger,
Ceasul neînduplecat,
Şi-ţi strâng mâna ta de înger,
Cât e vreme, înc-o dat’.
Blând, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, şopteşte-mi dar,
Şi privirea ta gingaşă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veşnic vie
Inimii ce-i ţine loc
De speranţă, de mândrie
Şi de-al tinereţii foc.
***
Mării
…)
Chemai. Eram înlănţuit,
Se sfâşia sufletul meu:
De-adâncă patimă vrăjit
La ţărmuri rămâneam mereu.
Ce să regret? Şi unde-acuma
Nepăsător aş mai porni?
Pustiul tău, c-un lucru numai
Sufletul meu ar mai uimi.
O, stâncă, -al gloriei sicriu
Aici măreţul luptei zvon
Se cufundă în somn pustiu
(…)
Pustie-i lumea cu-a ta vrajă
Unde m-ai duce, ocean?
Oriunde soarta e aceeaşi.
Oriunde-i bine, stau de strajă
Civilizaţie ori tiran.
Adio, mare! Neuitată
Va fi imensa ta splendoare
Şi vreme, vreme-ndelungată
Te-oi asculta prin înserare.
În codri, în adânci pustiuri
De tine plin, eu voi purta
A tale stânci, a tale ţărmuri,
Lucirea, umbra, vocea ta.
Pușkin pe malul Mării Negre (tablou de Ivan Aivazovski; sursa foto: wikipedia.org)
***
Trec norii tot mai rar
Trec norii tot mai rar în lungul lor alai;
O, scump luceafăr trist, ce seara îmi răsai,
tu-nvălui în argint şi şesurile toate,
Şi golful aţipit, şi stâncile-nnoptate;
Sub licărul tău slab, o, tainic corp ceresc,
Din gânduri uneori mi-e drag să mă trezesc.
Eu ştiu c-ai răsărit în zările albastre
Deasupra celei ţări dragi inimilor noastre,
Unde frumoşii plopi se-nalţă maiestuoşi,
Unde foşnesc în somn şi mirţi şi chiparoşi
Şi unde-n dulce zvon bat valurile-n mare;
Acolo-n munţi, cândva, cuprins de-ngândurare,
Privind spre litoral umblam cu lenea mea,
Când noaptea pe colibe încet se aşternea
Şi-o tânără fecioară ce te căta în lume
Prietenilor ei şoptitu-te-a pe nume.
(traducere de Maria Banuş)
