Nevermore

„Dacă nu ai suferit niciodată înseamnă că nu eşti binecuvîntat.”

Edgar Allan Poe  (19 ianuarie 1809 – 7 octombrie 1849) este autorul zilei. Și, cu această ocazie, puteți (re)citi cîteva dintre poeziile lui.

Regret

Tu mi-erai totul, dragoste,
Al sufletului har,
Un verde ostrov în mare, dragoste,
Fîntînă şi altar,
Încins cu poame dulci şi flori,
Flori ale mele doar.

Vis prea frumos spre-a fi putut
Să steie! – Ah, limpede minune!
Ai răsărit, şi te-am pierdut!
Un glas din viitor îmi spune:
„Treci, treci”, dar peste Trecut
Sufletul meu ca pe-o genune
Pluteşte-amar, apatic, mut.

Corbul

Într-un sumbru miez de noapte cînd, sleit şi slab, în şoapte,
Cercetam doctrine stranii strînse-n  jerpelit  cotor, 
Şi picam de somn, – de-odată, auzii o foarte-nceată 
Lovitură repetată-n uşa mea izbind uşor. 
„E vreun călător”, şoptit-am, „care ciocăne uşor, –
                                                Doar atît – un călător.”

Ah, mi-aduc aminte – ceaţă, şi-un decembrie de gheaţă; 
Lent agonizînd tăciunii-şi lăsau spectrul pe covor. 
Zorii-i aşteptam să vie, şi-n  zadar ceream tărie 
Din cărţi vechi, la jalea vie după stinsa mea Lenore, – 
Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, –
                                               Nu aici – în lumea lor.

Foşnetul mătasei grele-n purpuriile perdele 
Mă-njunghia, – vărsa în pieptu-mi un ciudat, adînc fior; 
Ca să-mi potolesc nebuna inimă ziceam într-una
„Vreun drumeţ ce-aşteaptă luna bate-n uşă-ncetişor, 
Rătăcit drumeţ ce bate-n uşa mea încetişor.
                                               Doar atît – un călător”.

Repede-adunînd putere-n suflet, fără-ntîrziere,
„Domnule”, am zis, „ori doamnă, mila voastră o implor;
Fapt e că dormeam; – puţină, doar bătaia-a fost de vină,
O bătaie mult prea lină-n uşa mea, încît uşor 
Am luat-o drept părere”, – şi-am deschis uşa uşor; –
                                                Bezn㠖 nici un călător.

Sfredelind  a nopţii  smoală,  plin  de spasme şi-ndoială, 
Stam visînd ce-n vis vreodată n-a visat vreun muritor; 
Dar tăcerea şi pămîntul erau grele ca mormîntul; 
Se-auzi numai cuvîntul murmurat abia – „Lenore?” – 
Eu l-am spus, – apoi ecoul repetă cernit „Lenore!”
                                          Doar atît – o vorbă-n zbor.

Întorcîndu-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie, 
Desluşii acelaşi sunet, de-astă dată mai cu spor. 
„Sigur”, zis-am, sigur trece cineva; – sub geamul rece, 
Ia, să văd ce se petrece; – am să lămuresc uşor 
Taina-aceasta; – să-mi trag firea şi-o voi lămuri uşor;
                                                  E doar vîntul călător;

Iute-am dat oblonu-n lături şi, cu negrele-i peneturi, 
Un vechi Corb din sfinte vremuri apăru solemn, în zbor; 
Fără pic de ezitare, fără nici o înclinare, 
Ca un domn sau doamnă care nu cunosc răgaz, nici zor, 
S-aşeză pe bustul mîndrei Pallas fără nici un zor,
                                             Chiar deasupra, sfidător.

Şi, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză
Prin severa-i etichetă, gravă, – am şoptit uşor
„Deşi creasta ţi-e golaşă, nu pari o fiinţă laşă, –
Corb spectral purtînd cămaşă de-ntuneric, foşnitor, –
Spune-ţi numele de domn pe ţărmul Nopţii foşnitor!”
                                            Zise Corbul „Nevermore”.

Mult m-am minunat de-această pasăre cu tunsă creastă, 
Că vorbea, – deşi răspunsul nu era lămuritor;
Însă nimănui în viaţă nu i se arată-n faţă
Pasăre tronînd semeaţă chiar de-asupra pe uşor, – 
Pasăre sau arătare stînd pe-un bust, lîngă uşor,
                                         Cu-acest nume „Nevermore.”

Însă Corbul care-acuma sta pe bust rostise numai 
Un cuvînt în care-ntregu-i suflet se stingea de dor. 
N-am mai zis nimic, – o vreme n-a mişcat nici el din pene, –
Pînă ce-am şoptit alene „Alţi amici s-au dus în zbor; 
Mîine şi el o să plece, ca Speranţa mea, în zbor.”
                                                 Dar el zise „Nevermore.”

Tresărind că vocea-i spartă-mi răspundea cu-atîta artă, 
„Da”, mi-am zis, „e tot ce ştie, tot bagajul vorbitor 
Smuls unui stăpîn prea-jalnic, căruia Dezastrul falnic 
I-a schimbat un cînt şăgalnic în refren croncănitor, – 
Tînguirile Speranţei în refren croncănitor,
                                           Precum „Never-Nevermore.”

Şi, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză,
Am  împins  grăbit  fotolui  chiar  sub  bust,  lîngă  uşor,
Şi, surpat în el, cu gîndul visul de alt vis legîndu-l, 
Mă-ntrebam mereu, scrutîndu-l, ce mesaj prevestitor, –
Slab, din sfinte vremuri, sumbru – ce mesaj prevestitor 
                                           Mi-aducea prin „Nevermore.”

Asta frămîntam în minte, iscodind fără cuvinte
Corbul ce-aţintea asupra-mi ochiul fix, sfredelitor.
Asta, şi mai multe, – toate vrînd să ştiu – lăsam pe spate 
Capu-n  pernele muşcate de-un reflex Strălucitor, – 
Perne de mătasă-n care părul ei strălucitor
                                                          Nu va mai pluti uşor.

Camera-mi părea ţesută de-o tămîie nevăzută 
Arsă de-un Seraf cu paşii ca un clinchet pe covor. 
„Vai, sărmane!”, am zis, „Prin cete de heruvi, Cel sfînt îţi dete 
Un răgaz – şi suc – să-mbete gîndul tău pentru Lenore;
Bea acest suav nepenthes, bea, – şi uit-o pe Lenore!”
                                                   Zise Corbul „Nevermore!”

„Piază rea!”, strigai, „Prooroace! – Corb sau diavol, n-are-a face!
Fie că Ispititorul, fie că furtuna-n zbor 
Cuteză să te trimită în pustia mea vrăjită, – 
Într-o casă bîntuită de Oroare, – te implor! 
E vreun balsam în Iudeea? – spune, spune-mi, – te  implor!”    
                                                    Zise Corbul „Nevermore”.

„Piază  rea!”, strigai, „Prooroace! – Corb sau diavol, n-are-a face!
Pe boltitul cer, pe Domnul adorat de noi în cor, – 
Spune-mi – săruta-voi oare în Edenul sfînt din zare 
Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, – 
Fata pură, ca o rază, care s-a numit Lenore?”
                                                    Zise Corbul „Nevermore!”

„Ultimul cuvînt să-ţi fie!, – corb sau drac!  în vijelie 
Să te-ntorci, – te-nchidă Noaptea sub plutonicu-i zăvor! 
Pene nu lăsa pe cale – martore minciunii tale! 
Nu-mi sfărma cu-aripi spectrale sihăstria!  – Piei în zbor! 
Scoate-ţi crudul plisc din mine, forma spulberă-ţi-o-n zbor!”    
                                                    Zise Corbul „Nevermore”!

De-atunci Corbul, ca o stană, nu mai flutură din pană, 
Stînd pe bustul mîndrei Pallas, – fantomatic, sfidător. 
Ochii lui au para trează-a unui demon ce visează, 
Baza lămpii-i proiectează umbra neagră pe covor, 
Şi-al  meu suflet niciodată, smuls din  ea, de pe covor,
                                                     Nu va  mai sui în  zbor.

(traducere de Ștefan Augustin Doinaș)