Autorul Zilei

Discret ca un suiş de munte, ascuns ca o candelă de aur

Mihai Codreanu (25 iulie 1876 – 23 octombrie 1957), poet, dramaturg, traducător şi considerat cel mai prolific scriitor de sonete, este ales astăzi Autorul Zilei.

Tatăl său moare când el nu împlinise nici 2 ani. Pentru a reuşi să îşi întreţină familia, Natalia, mama sa, va ocupa funcţia de inspectoare la Orfelinatul Gregorian.

Confruntat de mic cu probleme financiare, având o fire independentă, încă din liceu meditează elevii mai mici, dând lecţii de limba germană şi latină. A fost pasionat de teatru şi filosofie.

Din 1905, începe să îşi piardă treptat vederea, afecţiune din cauza căreia i s-a interzis tot restul vieţii să mai citească şi să scrie, iar de la 30 de ani va compune dictând creaţiile celor apropiaţi. La 34 de ani participă la o demonstraţie de zbor efectuată cu aeroplanul. Cel care îndrăznea să însoţească pilotul primea din partea companiei franceze o importantă sumă de bani. În ciuda ironiilor prietenilor săi și împins de lipsa financiară. poetul s-a încumetat la această acţiune, fiind singurul pasager al zborului.

După naţionalizarea casei, în 1948, scriitorul va depune imense eforturi pentru a mai obţine o cameră, după ce i se acordase numai una. Orb fiind, avea nevoie de un însoţitor şi de o secretară.

„Mihai Codreanu e discret ca un suiş de munte şi ascuns ca o candelă de aur.” spunea Tudor Arghezi despre el.

***

Amurgul solitarului

„Seul le silence est grand, tout

le reste est faiblesse.”

Alfred de Vigny

Senin amurg, coboară-ţi lin tăcerea

Pe inima-mi de doruri chinuită…

Şi-n măreţia ta nemărginită,

Îmi farmecă şi-nvăluie-mi durerea.

În tine doar de aflu mângâierea

De-a nu mai şti de soarta mea trudită,

Căci mintea îmi adoarme liniştită

Şi-ţi sorb numai prin simţuri adierea.

Nici visuri n-am, nici cugetări deşarte;

De lumea-ntreagă nu mă mai desparte

Nici fericirea, nici nefericirea;

Nu simt atunci iubire şi nici ură,

Mă soarbe-n largul ei nemărginirea

Şi mă topesc în sânul tău, Natură…

(Din volumul „Statui – Din armoniile durerii”, 1914)

*

Nervi în noapte

E toamnă. Noapte. Plouă. Insomnie.

Deschid albumul cu fotografii:

Cei vii sunt morţi, pe când cei morţi sunt vii,

Şi toţi îmi dau o criză de fobie.

Îi văd trecând prin viaţa mea pustie

Cu relativul vieţii lor pustii…

Şi-n pragul absolutei veşnicii,

Aştept să-mi sune ceasul lor şi mie.

Mereu ciocanul vremii cade greu

Şi-mi bate cuie la sicriu mereu,

Cu iscusinţa lui stăruitoare…

Şi-mi fură somnul spaima de pământ…

Şi mor mereu cu clipa care moare…

Şi-afară-i toamnă, noapte, ploaie, vânt…

(din volumul „Turnul de fildeş – Lira neagră”, 1929)

*

Cântăreţul meu

În mine doarme-un visător haotic

Un cântăreţ de mistice cuplete,
Care-mi vorbeşte-n limba de sonete,
Când îl trezesc din somnul său hipnotic.

Pe sufletu-mi e suveran despotic
Şi glasul său e strigăt de trompete,
Când regele-mi, trezit, ca să mă-mbete,

Îmi dă să beau puternicu-i narcotic.

El pune-n vers o muzică mai lină
Ca de zefiri când printre flori s-alină,
Smulgând petale una după alta:

Statui aş vrea sonetele-i să fie,
Căci nu le-a scris cu pana pe hârtie,
Ci le-a sculptat în marmora cu dalta.

(din volumul „Statui”- 1914)

 

1.487 cititori