Leonid Dimov (11 ianuarie 1926 – 5 decembrie 1987) și stilul său de a scrie au fost, poate, cel mai exact definite de Nicolae Manolescu:
Ca și visele, basmele acestea lirice sunt numai aparent inocente, cu zmângălituri și culori copilărești. Sunt în fond crude și anxioase, chiar dacă îmblânzite de un estetism grațios, coregrafic, povești despre viață și moarte. Ludicul nu poate masca substratul existențial, întrebarea înspăimântată despre identitate. […] Ușurința fanteziei lui Leonid Dimov induce adesea în eroare. Multe poezii par simple evocări sentimentale – impregnate de dulceața obiectelor cotidiene, de zgomotele străzii și ale casei, de un pitoresc vag balcanic – și sunt în definitiv niște parabole ingenioase ale morții, vieții, incertitudinii sau fricii. (Cronică la volumul „Spectacol” apărută în România literară, nr. 21/ 1979).
Jurnal
Stau norii prinşi de barbă în ţepii lunguieţi
Ai turlelor ciocnite cu vergi în cantilenă
Și linişte de Paşte împinge la pereţi
Podeaua cea vărgată ca burta de balenă
De bine mă cutremur şi-mi amintesc un an
Cu lumea despicată, zâmbind din măruntaie.
Erai o nimfă albă cu colţul diafan,
Sub merele de piatră, uitată în copaie.
Şi cum râdeau în casă ghiciţi după perdea,
Domesticiţi, cocorii, întemeind o spiţă,
Cum sfârâia prin uşă din încăperea mea
Bumbacul fantomatic fugind din jurubiţă.
Apoi, ca un vehicul oprind din loc în loc
O treflă de-ntuneric s-a repetat pe toate,
Și simt cum, lângă tine, în palma caldă joc
O purpură rotundă de bile numărate.
Imagine de pe radioromaniacultural.ro
