Pentru anumite structuri intelectuale, cultura rămâne singurul sol nutritiv. Fac parte dintre oamenii care şi-au dobândit conştiinţa de sine graţie culturii.
Departe de a „timora” talentul, cultura îl provoacă şi îl stimulează. Pentru toată lumea? Nu, fireşte că nu. Pe unii, cultura îi „sperie”, deoarece concep literatura ca proces-verbal al secreţiilor lor endocrine, îndeosebi afective. După mine, a trăi cu adevărat în literatură nu înseamnă deloc a transpira literatură.
Ștefan Aug. Doinaș (în interviul acordat lui Daniel Cristea-Enache, pentru liternet.ro)
Vă invităm să citiți câteva poezii din creația celui care este Autorul zilei.
Doar tu
Când omul, prăbuşit, la început,
în iarba duşmănoasă şi-n ţărână
adulmecă-n ţârâşul greu, pe-o rană,
miresmele ce se-nălţau din lut
şi, nemaivrând ostatic să rămână
sub zarea strivitoare ca un scut,
se răsucea s-o urce, renăscut
şi se-agaţă de fulgere c-o mână,
acea cumplita smulgere din smoală
cu palma-ntoarsă ca o cupă goală
fu primul dans în care se zbătu,
elan de floare palidă, involtă,
vibrat pe scări de sunete spre bolta
pe care-n mers îl aminteşti doar tu.
Cenuşa vie
Când ani şi secoli or să se strămute
ştergând din amintire pe poet
şi-aceste versuri, licărind discret,
vor sta-n răscrucea graiurilor mute;
când alte stele-n cer, peste făget,
îşi vor aprinde tânăra virtute
şi dragostea va înflori mai iute,
şi vârstele vor trece mai încet;
când fiecare clipă, ne-ndurată,
va pune peste lucruri o durată
de patimă şi vis, sub zmalţu-i mat:
cenuşa mea, în urna de pe stâncă,
fidelă ţie, tresări-va încă
în flăcările ce m-au consumat.
Jurnal de bord
Să nu vorbim de cei care-au sărit
din luntre, ca s-ajungă mai devreme
la ţărm: sunt nişte diletanţi ai morţii…
Noi însă, pasagerii cu vocaţie,
ne îndeletnicim cu diferite
afaceri, dintre care cea mai bună
e creşterea. Da: creştem, devenind
tot mai flămânzi de nemurire. Unii
se şi realizează. Ce plăcere
să-i vezi crescându-şi numele în lemnul
de pin al luntrii!…
Astăzi ne despărțim!
Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie …
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.
Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.
Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.
Ștefan Augustin Doinaș (26.04.1922 – 25.05.2002)