S-a format un reflex al majorității – atunci când cititorii aud numele „Nabokov”, ca la un semnal spun repede „Lolita”. Poate pentru că acesta este romanul cu care scriitorul a cucerit America.
În ceea ce mă privește, Nabokov este asociat iremediabil cu „Vorbește, memorie” despre care însuși autorul scria: „Asist cu plăcere la suprema performanță a memoriei, măiestria cu care foloseşte nişte armonii naturale atunci când adună în lăcaşul ei tonalităţile suspendate şi hoinare ale trecutului.”
Firele pânzei de păianjen pe care o țese ușor, de la Vyra la St. Petersburg și, apoi, în exil, se întind cu finețe în mintea celui care se afundă în spectacolul trecutului lui Nabokov. Umor, candoare, drăgălășenie, poezie, tristețe, dragoste, cultură, educație, relații de familie, bunătate, ascuțimea spiritului – fiecare în parte și toate la un loc înseamnă un univers renăscut, nobiliar și cultural. Pe care l-a pierdut.
De aceea, azi, când Vladimir Nabokov este Autorul zilei, sunteți invitați să citiți câteva fragmente din această bijuterie a memorialisticii.
***
În vara anului 1929, ori de câte ori treceam printr-un sat din Pirineii estici și se întâmpla să privesc îndărăt, vedeam în urma mea săteni încremeniți în diverse posturi în care-i surprinsese trecerea mea, de parcă eu eram Sodoma, și ei erau femeia lui Lot.
Există – se pare – pe scara dimensională a lumii, un fel de loc de întâlnire delicat între imaginație și cunoaștere, un punct la care se ajunge micșorând lucrurile mari și mărindu-le pe cele mici, un punct cu o valoare artistică intrinsecă.
Genul de poezie pe care am creat-o atunci aproape că nu era altceva decât un semn pe care-l dădeam pentru a arăta că trăiesc; că trec sau am trecut sau că sper să trec prin anumite emoții umane intense. Era mai mult un fenomen de orientare decât artistic, comparabil cu dungile de vopsea de pe o stâncă de la marginea drumului sau o piramidă de pietre ce marchează o potecă de munte.
Dar, pe de altă parte, într-un anumit sens orice poezie este pozițională: încercarea de a-ți exprima poziția față de universul cuprins de conștiință este un îndemn imemorial.
Vivian Bloodmark, un prieten filozof, va afirma ulterior că, în timp ce omul de știință vede tot ce se întâmplă într-un punct al spațiului, poetul simte tot ce se întâmplă într-un punct al timpului.
În conformitate cu subiectele la modă, elegia mea avea ca temă pierderea unei doamne iubite – Delia, Tamara sau Leonore – pe care n-am pierdut-o, n-am iubit-o, n-am întâlnit-o niciodată, dar doream din tot sufletul s-o întâlnesc, s-o iubesc, s-o pierd.
Vladimir Nabokov (22.04.1899 – 2.07.1977)
Foto autor de pe goodreads.com
