Autorul zilei, Ioan Alexandru (25 decembrie 1941 – 16 septembrie 2000), a fost poet, publicist, eseist și om politic creștin. A scris și publicat mai multe imne („Imnele bucuriei” – 1973, „Imnele Transilvaniei” – 1976, 1985, „Imnele Moldovei” – 1980, „Imnele Ţării Româneşti” – 1981, „Imnele iubirii” – 1983, „Imnele Putnei” – 1985, „Imnele Maramureşului” – 1988), pentru că atât viața, cât și opera sa, au fost imnuri cântate în mod neîntrerupt, neafectate de cotidian.
Iată ce îi scrie Profirei Mureșan, în 11 iulie 1962, marea lui iubire din prima tinerețe, una din surorile lui Dumitru Mureșan:
Draga mea Profira,
Sunt convins, draga mea, că tu ştii exact ce se întâmplă cu mine acum când îţi scriu, după cum ştiai când stăteam faţă în faţă (adesea vorbele, spusele tale inteligente erau total o prelungire a gândurilor mele).
În scrisorile pe care voi continua să ţi le trimit, voi fi foarte sincer şi adevărat pentru că între noi nu trebuie să se strecoare o umbră de convenţionalism. De ce? Prieteniile trainice, numai astfel se pot consolida.
Mă gândesc la tine, a nu ştiu câta oară. De-aici de departe te văd mai bine. Vrei să-ţi spui cum eşti? Ochii, şi iar ochii liniştiţi şi tulburători, buzele pe care poate am uitat un semn (pretext pentru a mă întoarce să-l iau îndărăt), mâinile, mersul, coama ta neagră; îmi ajungi până la gât.
La cine te uiţi în lipsa mea? Eu mă uit în poză.
Aseară am văzut un film prost, dar căruia i-am iertat toate neajunsurile nu ştiu de ce.
La redacţie azi am fost foarte distrat şi acuma după masă îţi scriu, după un lung timp de gândire „raţională” cum spui tu.
Cred că peste o săptămână plec acasă (oricum nu prea e clar deocamdată ce fac) aşa că dacă ai bunăvoinţă aştept prima, de la tine, scrisoare.
Încă nu te-am destăinuit nimănui, deşi prietenii mei, au fost deja salutaţi (de mine).
În astă seară mă voi duce „probabil” la un nou film cu siguranţă slăbuţ pentru că mai bune nu sunt.
Vezi cum am scris? Pe jumătate pagină drept pe cealaltă înclinat. Sunt cam neglijent. Iartă-mă.
În scurt timp ne vom revedea, deocamdată prin scrisori. Salutări alor tăi!
Îţi scriu nişte ritmuri rimate. Ce-mi cam bat în auz de când ne-am despărţit:
Mi-e tâmpla încă fierbinte şi ochii
Încă-mi scânteie prelung în orbite
şi faţa mi-e neagră de privirile tale
şi mâinile tulburi, tâmpite.
Cum să îţi spun? Tu eşti prima furtună
Ca un trăznet ivită în sufletul meu
Prin fiece umbră plăcută, pe stradă trecută
Sufletul meu sincer te cheamă mereu.
***
Clopotele
De-atâtea clopote la gâtul turmelor
trase pe jos de miile de ani
pământul este
cea mai curată
lacrimă
din univers.
Din miez de noapte-până-n miez de veac,
pe frig, strânși laolaltă ne încălzim
plângând într-una.
Din lacrimi facem clopote și le dosim
la gâtul turmelor să nu le vadă luna.
Primăvara semănăm în arbori și în stânci
sămânța clopotelor și izvorăsc în lume
păsări și flori cântând în limba lor
același dor de moarte cum ne poate spune.
Vara ascundem clopotele într-un turn,
pieziș le ridicăm în ceruri peste cimitire
înfricoșați și batem cu bătaia lor
în spatele lui Dumnezeu de fericire.
Toamna tragem clopotele din nouri pe pământ
Și le gonim pe funii de-a lungul omenirii
duhnind a foc și moarte la-ntoarcerea-napoi
le cuibărim cenușa și haosul din noi.
Dar gerul iernii negre coboară în părinți,
clopotele fierb în fiecare,
pământul de departe văzut e-un clopot sugrumat
pe-o lacrimă enormă uscată lângă mare.
(sursa foto: www.catedralasfantuliosif.ro)
