Paradisul pierdut

Lupta dintre Bine și Rău. Dintre Dumnezeu și Diavol. Păcat originar. Și, prins la mijloc, Omul cu frământările lui. „Paradisul pierdut” al lui John Milton reprezintă toate acestea și mult mai mult decât atât. Bogăția limbajului, viziunile celeste sau cele ale infernului, muzicalitatea versurilor, profunzimea ideilor au făcut posibilă situarea lui Milton, în literatura engleză, alături de Shakespeare.

John Milton a publicat „Paradisul pierdut” în 1667 când era deja sărac și începuse să orbească. Se pare că el și-a vândut drepturile de autor, căpătând doar 10 £ pentru această creație. Nu știm dacă e adevărată sau nu această legendă, dar valoarea poemului, cu siguranță, este neprețuită.

***

O, Tată,
Atotputernic și Nemărginit,
Fără-de-moarte și Neschimbător
și Veșnic Împărat, și Ziditorul
A tot ce este- și izvor Luminii
Și Însuși nevăzut în marea slavă
A strălucirii tale-n care stai
Pe-un tron de neatins. Chiar de-ți umbrești
Deplinul tău efluviu de lumină,
Ca printr-un nor rotund în jurul tău.
Asemeni unui sclipitor altar,
Se-arată poala-nveșmîntării tale,
Umbrită de prea multă strălucire ,-
O, și-atunci încă e orbit tot Cerul.
Și serafimii cei mai luminoși ,
Cînd vor să se apropie de tine,
Cu aripile ochii și-i acopăr.
Pe tine te cîntară-apoi, întîiul
Dintre făpturile Zidirii Sfinte
O, Fiu născut, Divină Întrupare,
În chipul căruia , cu limpezime
Și neumbrit de nici un nor nicicînd ,
Sclipește Tatăl cel Atotputernic,
Făcut văzut , pe care nu-i făptură
Să poată altfel a-l privi în față!
Sălășluiește-n tine întrupată
Splendoarea slavei lui- și risipit
E Duhul său nemărginit în tine.
Prin Tine Cerul Cerurilor el
l-a fost zidit-și marile Puteri
De dinlăuntru-i. Tot prin tine, iarăși,
Pe-acele rîvnitoare Stăpîniri
Le-a prăvălit

Părinte
Al milosteniei și-al îndurării,
Pe Om,  căzut prin răutatea lor,
Tu nu l-ai osîndit la fel de aspru,
Ci mult mai mult ai înclinat spre milă !
Iar Fiul tău cel scump și unul numai,
Abia-nțelese că nu ești atît
De aspru cu plăpîndul om-ci-nclini
Mai mult spre milă ,spre a împăca
Mînia ta, spre-a pune capăt luptei
Stărnite-ntre dreptate și-ndurare,
Care se oglindea pe chipul tău,-
Da, Fiul tău abia-nțelese asta,
Că -și jertfi suprema fericire
De-ați-sta alături ,morții,el, pre sine
Cu voia dăruindu-se, acest fel
Răscumpărînd a Omului greșeală.
O, pildă a iubirii fără seamăn,
În dragostea dumnezeirii numai
Aflîndu-și loc ! În veci mărire ție,
Fiu al lui Dumnezeu, Mîntuitor
Al oamenilor! Numele tău sfînt
Materie îmbelșugată fi-va
Cîntării mele, de-astăzi înainte !

(Cartea a treia, Paradisul pierdut)
În românește de Aurel Covaci

(Foto – ediția din 1667 de pe rmaba.org)