Să spui totdeauna ce crezi

Daniel Cristea-Enache: Și N. Iorga răspundea cu umor celor care îl criticau pentru a se fi contrazis: da, dhrraagul meu, de la 4 ani până acum m-am mai contrazis…

Aceste revizuiri tacite ori explicite sunt o formă de adaptare la nou, o probă de obiectivitate (criticul însuși se distanțează de judecăți ale sale anterioare) ori, dimpotrivă, de subiectivitate (criticul este capricios, cu umoare schimbătoare)? Consecvența privește mai ales principiile urmate și valorile de la care nu se poate abdica?

Ca și E. Lovinescu, Nicolae Manolescu este un adept al revizuirilor critice. Dar care sunt principiile pe care dvs. nu le-ați „revizui” sub nici o formă? E greu de vorbit despre principii, în sine. Dar poate vă amintiți o întâmplare semnificativă, un episod biografic în care apărarea unui principiu s-a dovedit, ulterior, mai importantă decât renunțarea la el.     

Nicolae Manolescu: Răspunsul e da cam la toate întrebările, chiar dacă ele par uneori în contradicție una cu alta. În fond, e vorba de un melanj de motive de revizuire permanentă a judecăților critice. Să precizez un lucru: mă refer la judecăți de valoare, la aprecieri critice, nu la principii. Acestea din urmă nu cad neapărat sub incidența revizuirii. Sau cad rar. E tot așa de normal, sub raport intelectual, să nu ne schimbăm principiile, cum e să moderăm, să temperăm sau să augmentăm judecățile de valoare. Timpul e necruțător doar cu acestea din urmă. Cum spuneam și altădată, o nouă lectură, într-un nou context, adaugă sau scade fie și o fărâmă din judecata anterioară. Gândește-te la diferența de presiune pe care o exercitau asupra judecăților mele operele publicate în anii în care mi-am început cariera de cronicar literar și presiunea exercitată de operele publicate astăzi, după jumătate de secol. Autorii înșiși, aceiași uneori, scriu cu totul altceva și cu totul altfel azi față de ieri. Un exemplu clar: în 1962 am comentat într-o cronică intitulată Viziune reportericească o carte de nuvele a lui Radu Cosașu, reproșându-i prozatorului viziunea despre care vorbea titlul; săptămâna viitoare, va apărea în România literară o cronică la cea mai recentă carte a lui Cosașu; e normal sau nu să existe o anumită diferență între aprecierile la cele două cărți? Nu numai că astăzi Cosașu e un mare nuvelist, poate cel mai de seamă dintre contemporani, dar pentru că aparține unei literaturi care nu are nimic de-a face cu aceea de la începutul anilor 1960. Cota valorică a unui scriitor e în funcție de nivelul general al literaturii de la un moment dat. O parte din modificarea suferită de judecata mea ține, desigur, de evoluția lui Cosașu însuși, dar o alta ține de raportul operei lui cu celelalte opere care se scriu în prezent.

În concluzie, e cât se poate de natural să ne revizuim judecățile. Nu neapărat la aceeași operă, deși și asta e posibil, în lumina schimbării standardelor de lectură, dar, în orice caz, la ansamblul operei unui autor. Cât privește principiile, ele au o mult mai mare inerție. Sau ar trebui să aibă. În definitiv, despre ce principii se cade să vorbim în critica literară? Nu sunt multe. Lăsând la o parte talentul, gustul, asupra cărora n-avem nici un control, principiul fundamental în critică este onestitatea. Cu alte cuvinte, să spui totdeauna ce crezi (corect sau greșit, asta e o altă căciulă), să nu faci concesii de nici un fel. Am mai povestit despre asta. Susține acest principiu un om care a scris aproape treizeci de ani în condițiile cenzurii. De câte ori crezi că s-a intervenit în cronicile mele? N-am ținut socoteala, dar e vorba de cam tot atâtea câte degete am la o mână. (Afirmând eu asta într-un rând, m-am trezit pus la punct de Alexandru George. Cum adică n-am avut probleme cu cenzura? L-am întrebat dacă el a avut. N-am putut publica nimic până târziu, mi-a răspuns. Dar ai încercat? Cum să încerc în împrejurările de atunci, când se publica ce se publica? Ei vezi, i-am zis eu, era bine să încerci și abia apoi să te plângi de cenzură.) De pildă, o jumătate din cronica la debutul poetei Elena Ștefoi a fost suprimată. Am constatat înjumătățirea abia la apariția articolului. Ciugulită binișor a fost cronica la Delirul lui Preda. Și tot fără să fiu avertizat. Din cauză că o parte din obiecțiile mele la roman ar fi coincis cu cele dintr-o revistă sovietică. N-am citit articolul cu pricina, tot ce știu provine dintr-un articol comandat lui Ov. S. Crohmălniceanu care protesta contra amestecului Moscovei în treburile interne ale literaturii române. Cunoști formula ceaușistă referitoare la politică. În astfel de cazuri, nu prea aveai ce să faci. O singură dată, am cedat și am revenit. Eram la început de tot. Scrisesem o cronică negativă la Cordovanii lui Ion Lăncrănjan. M-am pomenit cu Ivașcu la Câmpina, unde locuiam. Părea speriat. A fost prima și ultima oară, nu numai când a venit el la mine, și nu eu la el, ca de obicei, dar și când mi s-a părut speriat. M-a implorat să scriu un al doilea articol în care să ameliorez judecata. Îi datoram prea mult ca să-l pot refuza. I-am cerut totuși să-mi aranjeze o întâlnire cu unul din adjuncții de la Propagandă, prieten (consătean?) cu Lăncrănjan, care se făcuse foc pe mine. M-am dus la insul cu pricina, care mi-a ținut o predică de toată frumusețea despre importanța romanului. Mi-a arătat pasaje întregi subliniate de el, admirativ, cu roșu. Am remarcat cu voce tare că pasajele subliniate se opreau pe la pagina patruzeci sau cincizeci. L-am întrebat ironic dacă restul de pagini, câteva sute, nu i-au plăcut. N-am citit decât până aici, mi-a replicat el cu candoarea prostului. A, înțeleg, am constatat eu cât de sec puteam. Am scris totuși o a doua cronică, fără însă a sufla un cuvânt despre valoarea romanului. M-am mărginit la a dezvolta tematica socială, nu neinteresantă, pe alocuri chiar îndrăzneață, a Cordovanilor. Deși nu consider că mi-am încălcat principiul de a judeca onest cărțile, am oferit unora, în acea împrejurare, motiv de ironii. Până și lui Marian Popa în Istoria lui, după decenii bune. M-am învățat minte și n-am mai repetat greșeala.

Observă, te rog, că nu m-am referit la idei. Ele sunt supuse unui regim asemănător, dar numai până la un anumit punct, cu al judecăților. N-au inerția principiilor deontologice. În tinerețe îmi plăcea Sartre, teoreticianul, nu romancierul, mai mult decât Camus. Astăzi, e invers. Pe Sartre îl detest cordial ca ideolog, pe Camus îl ador și ca eseist și ca romancier. Dar despre numeroși alții care m-au marcat sub raportul ideilor literare, am exact aceeași părere. Și continui a-i considera modele.

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr