Născut în familia preotului Gheorghe Dimitriu, Calistrat Hogaş (19 aprilie 1847 — 28 august 1917) a fost înscris la școala publică, sub patronimicul Hogáș, din inițiativa învățătorului, Hogáș fiind porecla bunicului dinspre tată. În perioada 1860-1869, a urmat Academia Mihăileană, în generația lui A.D. Xenopol, Alexandru Lambrior, Vasile Conta, Gheorghe Panu și alții de care l-au legat prietenii durabile, iar după absolvirea liceului s-a înscris la Facultatea de filosofie și litere din Iași, pentru ca în anul în care a termina studiile, în urma unui concurs, să fie numit profesor de „partea literară” la gimnaziul comunal din Piatra Neamț și, apoi, la foarte scurt timp, director.
Debuta în 1874 cu poezia „Legenda lăcrămioarei” în nr. 5 al ziarului local Corespondenția provincială. La 3 iulie 1882, Calistrat Hogaș a publicat și proză în revista locală Asachi, cu fragmente din ciclul „Amintiri dintr-o călătorie”. În 1907, cunoscându-l pe Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaș s-a lăsat convins și a început colaborarea la revista Viața Românească, din nr. 2 („Floricica„), iar în 5 ani la editura aceleiaşi reviste s-a început tipărirea primei ediții a volumului „Pe drumuri de munte” de Calistrat Hogaș.

Soarele de-abia scăpătase după-amiază și căldura unei arzătoare zile de Cuptor era în toiul ei; un vânt însă ușor, ce veșnic suflă dinspre apus și umple cu răcoare vane largi ale Bistriței, precumpănea arșița ucigătoare a aerului înflăcărat și ne dădea putința de a merge, sprinteni încă și scutiți de sudoare, prin noianul de foc al văzduhului aprins. De după perdeaua înaltă de brazi, Bisericanii, pe care îi părăsisem, se iveau pe dreapta în răstimpuri privirilor noastre, cu turnurile lor scânteietoare de lumină și cu cingătoarea lor puternică de ziduri albe; pe stânga, largul văii gemea sub belșugul greu al sămănăturilor, ce se legănau în valuri verzi, înflorite sau aurii, sub suflarea dămoală a vântului de vară; mai departe, zarea înaltă era închisă de coamele neclintite ale munților negurii din miazăzi. Drumul neted și larg se desfășura înaintea noastră gălbiu și lung, iar pe alocurea, câte un picior de munte mai îndrăzneț îi dădea parcă un ghiont, îi frângea în două, și drumul murea în desișul negru-verde a doi munți parcă împreunați. De la o vreme, însuși vântul fu biruit de arșița covârșitoare a zilei, și adierea lui răcoroasă se schimbă într-o răsuflare de flăcări ce părea că izvorăște necurmat pe gâturile de văi largi ale munților învăpăiați. Tăiarăm la dreapta prin huceaguri și, la o cotitură mai iargă, unde Bistrița, obosită oarecum de iuțala mersului ei și adunată în genune, se odihnește o clipă pe o așezătură mai revărsată a patului său, intrarăm în apă. Plute lungi de dulapi noi lunecau mai iute decât apa, la răstimpuri rari, în preajma noastră, iar bărbatul cârmaci și nevasta dălcăuș, înfipți parcă în plută pe picioare vânjoase, stăteau drept și neclintiți, cu mânile încleștate pe boldul cârmei, gata să tragă când la „câmp“, când la „pădure“, spre a se împotrivi ademenirii apelor viclene, care-i târa spre vaduri primejdioase… și mânați de repejunea șivoiului râdeau în goană cu chipurile lor încremenite pânza deasă a pădurilor, ș-apoi se mistuiau la vale și fără urmă, cu plută cu tot, pe luciul depărtat al apelor.
Ieșirăm din apă și ne urmarăm drumul.
De la o vreme, Pângărații începură a se zări pe sprânceana pleșuvă și înaltă a unui deal de pe dreapta, și, dacă turnurile bisericii nu
Și-ar fi ridicat în aer crucile lor scânteietoare, ai fi luat această mânăstire drept unul din acele castele medievale zidite la locuri tari spre înlâmpinarea restriștelor de tot soiul a vremurilor de atunci. Atât de înalt, de puternic și de neclintit e brâul de ziduri ce încinge locașul sfânt al lui vodă Lăpușneanu.
(„La Pângăraţi”)
Imagine de pe romania-redescoperita.ro