„Domnilor, iată o nuvelă!”

După ce îndeplineşte mai întâi funcţii precum președinte al Tribunalului Suceava, membru al Curții de Întărituri Iași, prefect al județului Suceava și ulterior al Dorohoiului, devine apoi judecător la Curtea de Apel din Focșani, de unde se transferă la instituția similară din Iași, Nicolae Gane (1 februarie 1838 — 16 aprilie 1916), cel de la a cărui moarte se împlineşte un veac, devine membru al societății „Junimea” din Iași, iar în revista „Convorbiri literare” îi vor apărea nuvele și poezii lirice.

Prima sa scriere publicată se numea „Fluierul lui Ştefan” şi era citită în cadrul unei şedinţe a Junimii chiar de către Titu Maiorescu, cel care la final exclama: „Ei bine… domnilor, iată o nuvelă!”

A fost odată un timp, pe când Molna și Prutul nu făceau hotar între trei țări surori, pe când bourul moldovenesc era singur stăpân pe-o țară largă, îndemănatică, locuită de-un popor ager și drept pământean. De pe atunci, deci, și pănă-n zilele noastre, rămas-a vorba din tată-n fiu cum că un joc de copii se încinsese odinioară pe șesul Trotușului, nu departe de satul Borzești, sub un soare frumos de primăvară. În două taberi era despărțită ceata copiilor: una înfățișa tabăra tătarilor sub comanda lui Gheorghie, un copilandru cu plete negre și cu ochii de mure, iute și neastâmpărat ca Trotușul ce se prăvale de la munți; cealaltă era tabăra moldovenilor sub comanda lui Ștefan, un copilandru cu plete blonde, cu ochii albaștri, gânditori, și cu inimă cutezătoare. Cel dintăi era fiu de țăran, cel de al doilea fiu de domn.

Ei însă se jucau la un loc pe iarba verde, în răcoarea aerului, sub stăpânirea dreaptă a soarelui de primăvară.

Și ambele taberi, înarmate pănă-n dinți cu puști de soc, cu săbii de șindilă, cu suliți de trestii, se băteau amarnic între ele, de clocoteau văile Trotușului și se spăriau toți graurii din tufărișuri. Iar comandanții, călări pe fugari aprigi de nuiele, alergau când la aripa dreaptă, când la aripa stângă a oștirilor înșirate, și-și îmbărbătau soldații la luptă.

A ținut cât a ținut bătălia nehotărâtă, dar, în sfârșit, copilul cel cu ochi albaștri gânditori, care avea darul de a se război moștenit de la tatăl-său, învinse pe tătari, prinse pe hanul lor, pe neastâmpăratul Gheorghie, și-l legă de-un stejar bătrân, martur de cea întăi izbândă a viitorului domn.

Apoi toți hatmanii și căpitanii lui Ștefan se adunară împrejurul stejarului și prinseră să judece pe hanul tătăresc, unii pentru vreo minge furată, alții pentru vreo cetate de hârtie dărămată, tot fapte răle ce nu puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecați în jos, își aștepta osânda, abia stăpânindu-se de râs.

În sfârșit, Ștefan, după ce ascultă părerea mai-marilor oștirii sale, zise cu sprâncenele încrețite:

   —  Porunca domniei-sale este să-l spânzurați de creanga cea de sus, ca să fie de pildă și altor neamuri!

Apoi nenorocitul han fu legat cu frânghie de subsuoară și ridicat pe creangă în sus în salvele puștilor de soc și în strigătele de bucurie a oștenilor învingători. Joc nebunatic, copilăresc, la care soarele, în măreția lui, se uita zâmbind, el care văzuse multe altele pe coaja noastră pământească!

(„Stejaul din Borzeşti”)

Imagine de pe vedelux.ro