Nina Cassian nu are nevoie de nicio prezentare. Nu e nevoie să se sublinieze când s-a născut sau când a murit, cum a fost sau ce a gândit.
Ceea ce a vrut să povestească despre ea a scris în „Memoria ca zestre” sau în numeroasele interviuri care i-au fost solicitate de-a lungul timpului. Iar ceea ce a dorit să se vadă dincolo de aparențe a lăsat în poezii. Fie ele în limba spargă, română sau engleză.
O visătoare, o îndrăgostită, o poetă. Cea care azi este Autorul zilei.
Voiam să rămân în septembrie
Voiam să rămân în septembrie
pe plaja pustie și palidă,
voiam să mă-ncarc de cenușa
cocorilor mei nestatornici
și vântul greoi să-mi adoarmă
în plete cu apă năvoade;
voiam să-mi aprind într-o noapte
țigara mai albă ca luna,
și-n jurul meu – nimeni, doar marea
cu forța-i ascunsa și gravă;
voiam să rămân în septembrie,
prezentă la trecerea timpului,
cu-o mână în arbori, cu alta-n
nisipul cărunt – și să lunec
odată cu vara în toamnă…
Dar mie îmi sunt sorocite,
pesemne, plecări mai dramatice.
Mi-e dat să mă smulg din priveliști
cu sufletul nepregătit,
cum dat mi-e să plec din iubire
când încă mai am de iubit…
Anatomie
Coastele mele ascund
o inimă sumbră.
Rămâi în aur rotund.
Nu intra în umbră.
Nu deveni aproapele
unei zone funebre.
Rămâi pe clapele
dulcilor mele vertebre.
Pe coastele mele de soare,
acolo, rămâi,
pe suprafaţa strălucitoare
a mângâierii dintâi
Dezgheţ
Dacă m-ai chema, ar zvâcni
O mie de păsări în colivii ;
O mie de uşi s-ar da-n lături
Şi s-ar umple văzduhul de păsări
Şi – ca legătură de chei a pământului –
Ar zăngăni apele sub mâinile vântului
Şi s-ar vesti dezgheţul pretutindeni!
Izvoarele-ar capătă călcâie şi pinteni
Şi-ar începe să călărească la vale
Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre şi goale ;
Sloiul albastru al singurătăţii s-ar sparge în hău –
Tu, dezgheţul meu, soarele meu!
Proiect de înţelepciune
Ştiu de pe-acum ceasul acela în care
voi scotoci după tine, prin zece sertare,
ca să-i pot spune cuiva cât de mult am iubit
în tinereţile mele.
Multe scrisori voi avea, şi fotografii,
teancuri de mimici, gesturi strivite de vii,
şi, printre ele, mâinile mele foşni-vor
searbăd ca frunzele vechi.
Dar am să spun, am să spun cum zâmbeai lângă mine
buzelor mele de-atunci, dulci şi veline,
şi cum ştiai că vom fi împreună mereu,
veşnic (sau până la moarte).
Şi am să spun că aveai câte-un profil,
care-şi pierdea în lumină hotarul fragil,
ochii pestriţi ca două gîze imense,
prinse în ploaia de-april.
O să mă laude-acela, fără-ndoială.
«Da, ai trăit o frumoasă iubire de gala …»
Eu voi închide sertarele. Ştiu de pe-acum
ceasul în care …
Fişa
Ne-nregistrează toamne printre acei iubiţi
Care vorbesc prea tare sub teii sărăciţi
Şi nu se ţin de mână şi calcă sigur foarte
Pe frunzele lovite de soare şi de moarte.
«Priviţi-i, spune toamna. Nu se iubesc deloc.
Mi-e milă de aceste perechi fără noroc.»
Şi-n timp ce, cruzi şi teferi, zâmbim sub luna nouă,
Sărutul se sleieşte pe buzele-amândouă.
Unor critici
Unul surd îmi zice:
Fă versul să strige!
Şchiopul spune: Barde,
Du-mă mai departe!
Mutul calea-mi ţine:
Zi şi pentru mine.
Un netot şi-un bleg:
Fă-mă să-nţeleg…
Leneşul mă mână:
Dormi de-o săptămână!
Şi mă ceartă-aşa
Ca pe-o slugă rea
Toată viaţa mea,
Toată viaţa mea.
Patima
Am visat azi-noapte sărutări,
Câmpuri de garoafe zdrenţuite.
Soarele cu zveltele-i cuţite
Înjunghiase cele patru zări –
Sânge picura pe sărutări.
Aerul, ca-n preajma unui rug,
Răspândea fluida lui rugină;
Gura de sărutări mi-era plină,
Aş fi vrut dar nu puteam să fug –
Pâlpâia tot câmpul ca un rug.
O, pădure, platoşele-i verzi
Adiau departe, în răcoare,
Zdrenţe de garoafe la picioare
Mi-arătau cât mai aveam de mers
Pîn’ sa-ajung la platoşele verzi.
Şi-am rămas la sărutări arzând,
Cruntul soare izgonise norii;
Scuturile verzi ale răcorii
Nu aveam să le ating nicicând –
Sărutam garoafele arzând…
(sursa foto: agero-stuttgart.de)
