Ce poate face o iubire neîmpărtăşită dintr-un om? Din Anatole France (16 aprilie 1844 – 12 octombrie 1924) a făcut, mai întâi, un poet sensibil, iar acest lucru, în timp, l-a ajutat să desăvârşească o operă care avea să îi aducă în anul 1921 Premiul Nobel pentru Literatură, motivaţia juriului fiind: „ca o recunoaștere a strălucitelor lui realizări literare, caracterizate prin noblețea stilului, o adâncă simpatie față de oameni, grație și un autentic temperament galic”.
Suflete necunoscute
Întreaga fire, cât cuprinde,
Miracol, celor mici, le pare.
Cum nasc, în suflet le pătrunde
A lumii vrajă-ncântătoare.
E în privirea lor o rază
Răsfrântă ca un magic semn;
Iluzia le dă îndemn,
Şi slabele puteri cutează.
Necunoscutul rost divin
I-afunda-n ape-adânci, în spume.
În van îi chemi, rămân străini,
Căci ei trăiesc în altă lume.
Puri, ochii lor desculţi rămân.
Ce vise stranii în răsfrângeri!
Şi ce frumoşi pierduţii îngeri
În universul prea bătrân!
În timp ce mai luptăm cu găndul,
Sprinţar visează mintea lor;
Misterul vieţii, descifrându-l,
Dintr-un fior, în alt fior.
(traducere Ral Joil)
DOAMNA ÎN ALB
Într-o vreme, locuiau, în aceeaşi casă cu noi, două doamne, două doamne îmbrăcate una numai în alb, cealaltă numai în negru.
Nu mă întrebaţi dacă erau tinere: asta depăşea putinţa mea de cunoaştere. Dar ştiu că miroseau frumos şi că aveau tot felul de bunătăţi. Mama mea, care era foarte ocupată şi nu prea intra în vorbă cu vecinii, nu se ducea deloc la ele. Dar eu mergeam des, mai ales la ora gustării de după-amiază, pentru că doamna în negru îmi dădea prăjituri. Prin urmare, mergeam singur în vizită. Trebuia să străbat toată curtea.
Mama mă supraveghea de la fereastră şi ciocănea în geam când zăboveam prea mult, uitându-mă la birjarul care-şi ţesăla caii. Era o treabă destul de grea să urc scara cu rampa de fier, ale cărei trepte prea înalte nu erau deloc potrivite pentru picioruşele mele. Dar osteneala mi-era răsplătită de îndată ce ajungeam în camera doamnelor: erau acolo mii de lucruri care mă făceau să mă cufund în extaz. Nimic însă nu întrecea cele două figurine caraghioase de porţelan aşezate pe cămin, de o parte şi de alta a pendulei.
Dădeau din cap şi scoteau limba, fără să le mişte nimeni. Am aflat că erau aduse din China şi mi-am făgăduit să merg şi eu acolo. Greutatea era s-o conving pe bonă să mă conducă. Ştiam bine că China se afla dincolo de Arcul de Triumf, dar nu puteam niciodată să-mi dau seama cum se ajunge până la ea.
Se mai afla, în camera doamnelor, un covor înflorat, pe care mă tăvăleam cu nespusă plăcere, şi o canapeluţă moale şi adâncă, din care făceam când un vapor, când un cal sau o trăsură. Doamna în negru, cam grasă, îmi pare, era foarte blândă şi nu mă dojenea niciodată.
Doamna în alb era cam nerăbdătoare şi repezită de felul ei, dar râdea atât de drăguţ! O duceam bine toţi trei laolaltă şi hotărâsem, în sinea mea, ca nimeni afară de mine să nu mai intre în camera cu figurine de porţelan. Doamna în alb, căreia i-am împărtăşit hotărârea, şi-a cam bătut joc de mine, după cum mi s-a părut; dar am insistat şi mi-a promis tot ce voiam.
De promis, mi-a promis. Şi totuşi, într-o zi, am găsit un domn aşezat pe canapeaua mea, cu picioarele pe covorul meu şi vorbind cu doamnele mele; avea un aer mulţumit. Le-a dat şi o scrisoare pe care, după ce au citit-o, i-au înapoiat-o. Asta nu mi-a plăcut şi am cerut puţină apă cu zahăr, pentru că îmi era sete, dar şi ca să atrag atenţia asupra mea. Într-adevăr, domnul s-a uitat atunci la mine.
— E un micuţ vecin de-al nostru, spuse doamna în negru.
— Mamă-sa nu-l are decât pe el, nu-i aşa? Întrebă domnul.
— Aşa e, spuse doamna în alb. Dar de unde aţi dedus asta?
— Pare un copil foarte răzgâiat, răspunse domnul. E indiscret şi curios. Ne priveşte cu nişte ochi cât cepele.
O făceam ca să-l văd mai bine. Nu vreau să mă laud, dar am înţeles cât se poate de bine, din cele ce vorbeau, că doamna în alb avea un bărbat care era nu ştiu ce într-o ţară depărtată, că musafirul adusese o scrisoare de la acest bărbat, că i se mulţumea pentru amabilitate şi că era felicitat pentru numirea sa ca prim-secretar.
Toate acestea nu-mi plăcură şi, când am plecat, am refuzat s-o sărut pe doamna în alb, ca s-o pedepsesc.
(„Cartea Prietenului meu”, traducere Raul Joil)
Imagine de pe: wikipedia.org
