Vertij

Era frumos ca un actor de cinema dintre cele două războaie. Înalt, bine făcut, îmbrăcat întotdeauna impecabil, ca și cum ar fi fost gata oricând să participe la o recepție. Dar ochii lui negri, profunzi, păreau să nu vadă mai nimic din ceea ce se petrecea în jurul său. Doar fața îi era de o paloare nefirească pentru oricine făcea cunoștință cu el și nu știa cu ce se ocupă. Bărbatul acesta care nu împlinise încă patru­zeci de ani era un erudit fără pereche. Pleca de dimineața, de la șapte, ca să ajungă printre primii la Marea Bibliotecă unde ocupa un loc în sala de lectură de la Fondul special și zăbovea acolo până seara târziu. În ultima vreme se cufundase în cercetarea unui manuscris rar, cunoscut sub numele de Codex anonymus. Scris în limba latină, cu litere aurite, cu acea caligrafie emoționantă a călugărilor ascunși prin mănăstirile Evului mediu, data de pe la mijlocul secolului al XIV-lea. Fusese elaborat într-o abație din Italia și conținea informații despre războaiele care măcinau în acea perioadă Europa. Prin cine știe ce capriciu al sorții ajunsese în România, lăsat poate moștenire unui ignorant care îl vânduse la un preț de nimic.

Manuscrisul, bine conservat, fusese cercetat de generații de cărturari și practic nu mai ascundea nici un mister, în afară de cel al identității autorului. Or, se pare că Matei Vintilescu încerca să-l descopere pe cel care alcătuise o ­astfel de lucrare de o valoare inestimabilă. Pornind de la cel care îl lăsase prin testament bibliotecii, căutase să-i urmărească traiectoria prin bătrânul continent. Vizitase câteva orașe prin care poposise manuscrisul, colindase bi­blioteci pe unde mai exista înregistrat în cataloage, citise numeroase cărți care conțineau referiri despre el. Precum un detectiv ­pasionat de munca sa, își făcuse un ideal din descoperirea anonimului care, în ceasurile de liniște și singurătate dintr-o chilie, scrisese pentru urmași o operă prețioasă. Și, din puținele discuții pe care le purta cu alții, se părea că se găsește pe drumul bun și în curând avea să facă lumii o dezvăluire senzațională.

N-aș fi aflat, probabil, niciodată despre existența lui Matei Vintilescu, el însuși un anonim pentru marele public, mult mai interesat de vedetele fotbalului, ale scenei sau ale televiziunii decât de viața, lipsită de spectaculozitate, a cărturarilor. Dar în destinul meu era scris să mă intersectez cu acest bărbat care ar fi tulburat mințile multor june dacă ar fi îmbrățișat o altă carieră. L-am văzut pentru prima dată în curtea interioară a blocului unde locuia. Zăcea pe ciment, cu oasele frânte și capul spart, lucru absolut firesc dacă țineam cont că se prăbușise de la etajul șapte, de pe pasarela care făcea legătura între două scări ale clădirii. O vecină îndatoritoare îmi furnizase un belșug de informații despre cărturarul decedat în condiții tragice, de parcă toată ziua n-ar fi avut altceva de făcut decât să-l urmărească, să-i studieze comportamentul, întâlnirile, cuvintele rostite. „Domnul Vintilescu avea rău de înălțime. Când se defecta liftul și trebuia să-l ia pe cel de la scara alăturată, străbătea pasarela mergând pe lângă zid și nu se uita în jos, ca să nu amețească. Bietul de el! A venit probabil noaptea mai târziu, obosit, și fiindcă vreun dobitoc a lăsat ușa deschisă la lift, s-a dus la cealaltă scară. Iar când a traversat pasarela a amețit și a căzut. Mare păcat că s-a dus! O valoare! Bine că nu-l plânge nici o rudă. Trăia absolut singur.“

Lucrurile păreau să stea așa, dar ceva mă intriga, nu mă lăsa să întocmesc un raport despre o moarte accidentală, care totuși nu era exclusă. Fiindcă domnul Vintilescu avea în jurul gâtului niște semne, niște zgârieturi care cu greu puteau fi puse pe seama zdrobirii de cimentul curții.

I-am vizitat apartamentul – două camere cu pereții blindați de cărți. Nemaiavând unde le pune pe altele, proprie­tarul le rânduise pe jos, încât făceai slalom printre ele ca să ajungi la canapeaua îngustă pe care dormea sau la masa de scris – aproape singurele mobile din casă. Pe birou erau maldăre de hârtii, carnete de însemnări. Le-am răsfoit în treacăt – toate erau mărturia pasiunii care îl mistuia pe domnul Vintilescu – Codex anonymus.

De-abia după ce m-am urcat pe terasă mi s-au confirmat presimțirile. Domnul Vintilescu nu murise întâmplător, din pricina vertijului. Fusese omorât după un plan bine stabilit. Aruncată lângă un perete am găsit și arma crimei – o rangă lungă de vreo doi metri, la capătul căreia am zărit o mică bucată de stofă. Exact bucata de stofă care lipsea din reverul celui ucis.

Am reconstituit în minte întreaga întâmplare. Domnul Vintilescu a venit ca de obicei de la bibliotecă. A găsit liftul defect – de fapt, ucigașul care îl aștepta pe terasă a lăsat ușa ascensorului deschisă la unul dintre etajele superioare. Atunci, domnul Vintilescu a ieșit din bloc și s-a dus la scara cealaltă. A luat de-acolo liftul până la etajul șapte – ultimul etaj – și a pășit pe pasarelă. Era noapte, așa că nu-i era teamă de hăul căscat dedesubt. Totuși, a mers pe lângă zid. După câțiva pași a simțit cum ceva îl împinge spre margine, spre balustrada metalică. A încercat să se prindă de ea și de-abia atunci a privit în jos. Luminile de la încăperile care dădeau în curtea interioară au început să i se rotească în fața ochilor. N-a mai avut puterea să se țină de balustradă, i s-a făcut rău și a căzut.

Să fie așa, să nu fie așa… M-am dus din nou în apartamentul lui. De data asta am început să-i citesc cu luare aminte carnetele de însemnări. Date, nume de cărturari ne­cunoscuți mie, titluri de lucrări în diverse limbi, adnotări… Nimic enigmatic. Doar spre sfârșitul unuia din carnete o frază m-a intrigat: „Se întâmplă ceva cu manuscrisul acesta. Filele nu mai seamănă între ele.“ Apoi, în altă zi, o altă însemnare: „Hotărât lucru, cineva înlocuiește la intervale de timp foile manuscrisului cu altele, care, la prima vedere seamănă cu cele originale. Ceva extrem de suspect.“ Apoi, ultima însemnare, cu puține zile înainte de a-și găsi sfârșitul: „N-am mai rezistat. I-am spus directorului. S-a arătat foarte surprins. Crede că e doar o părere a mea provocată de oboseală. Mi-a recomandat să mă odihnesc. N-am mai zis nimic. Dar manuscrisul a fost falsificat. Originalul a fost vândut pe bani grei.“

Aveam în sfârșit mobilul crimei. Și, ca întotdeauna, când îl cunoști, afli curând și făptașul.

(sursa foto: insideinside.org)