Gheorghe Grigurcu – 80

Literatura de azi îi urează la mulți și buni ani lui Gheorghe Grigurcu!

„Două spirite afine are, în critica literară, Gheorghe Grigurcu. Primul este I. Negoiţescu, cu stilistica sa inconfundabilă şi cu estetizarea propriilor percepţii, în contact cu opere literare apte (sau nu) de o atare întâlnire. Al doilea este Lucian Raicu, cu devoţiunea lui neobişnuită pentru poezie şi cu încrederea nesmintită că literatura va salva lumea.
Grigurcu, la rândul său, crede aceasta de o viaţă de om, mai întâi într-un context totalitar, naţionalist, în care o ideologie unică ocupă întreg spaţiul social; apoi într-unul democratic, pluralist, în care literatura şi poezia devin marginale şi periferice în societate. Atâta încredere în capacitatea poeziei de a rezista condiţiilor neprielnice şi suitei de factori obiectivi a avut numai Grigurcu, în decenii şi decenii de citit şi scris, descoperit, analizat şi interpretat texte.
În spatele acestora a căutat deopotrivă gândirea artistică producătoare şi omul, de o anumită demnitate, în care putea regăsi o conştiinţă. Autonomia esteticului a completat-o (spre iniţiala mea neînţelegere) cu o critică de tip moral, atentă la rezistenţe şi la pasivitate, la eroism şi colaboraţionism.
Pagina sa critică a fost mereu de o condiţie, aşa zicând, superioară, nu numai prin argumentaţia strânsă, prin fineţea analitică, prin perspectiva comparatistă, ci şi prin urbanitatea tonului. În cele mai sângeroase polemici, Grigurcu şi-a păstrat mereu cumpătul şi ţinuta, impunându-şi punctul de vedere inclusiv stilistic. Polemicile sale, ca şi critica propriu-zisă, au un aer neverosimil-interbelic. Deşi se aplică pe cele mai recente fapte literare ori politice, ele au o eleganţă de neregăsit la preopinent.
Totuşi, elementul definitoriu pentru Grigurcu rămâne capacitatea critică de a recunoaşte şi valoriza cele mai variate structuri lirice, cele mai diverse formule poetice. Cu o sensibilitate şi voce interioară de poet, cunoscând din interior liricul, Grigurcu îl va recunoaşte, din exterior, prin lectura atentă şi diferenţiatoare a autorilor din toate generaţiile şi grupările literare. Criticul este un „democrat” al actului critic, în sensul că acceptă bucuros diferenţele şi varietăţile, fără a le raporta la o normă şi la o poetică anume. Spre deosebire de criticii modernişti care împing literatura spre o platformă artistică mai avansată, ca şi de criticii postmodernişti care caută, tot mai înapoi, precedenţe tot mai vechi pentru propriul postmodernism, Grigurcu are convingerea că un relief poetic variat este preferabil unuia monocrom. Criticul a fost mai puternic, în el, decât ideologul literar, iar între arta fără tendinţă şi tendinţa fără artă a ales întotdeauna primul câmp de manifestări.
Un lucru omenesc, prea omenesc emoţionează şi impresionează în cazul lui Grigurcu: dragostea sa pentru necuvântătoare, discretă şi trainică. De data aceasta el se apropie de poeţi ca Arghezi ori Barbu, al doilea autor al unui bileţel scris pe patul de spital şi în care îi comunica lui Dumnezeu că El nu există decât dacă în cer Barbu îşi va regăsi toţi iubiţii câini pe care-i înmormântase sub copacul din curte.
Nu am idee ce vorbeşte devotul poeziei cu Creatorul cuvântătoarelor şi necuvântătoarelor, dar paginile sale sunt ale unui mare critic literar şi ale unui om pe măsură.”

Alături de Nicolae Manolescu, la decernarea Premiului pentru Poezie „Mihai Eminescu”

(sursa foto: ziarulfaclia.ro)

(text apărut în „Viața românească”, nr. 3/2016)