De mîncare morții

Simt nevoia unui somn prelung, nesfîrșit

Să dorm într-un spic de grîu

Să mă facă cineva pîine.

Scutură-mă de vorbe, leapădă-mă

De gesturi în vînt, întrece-mă

Cu mine însumi.

Miră-mă cu tăcerea, cu pulsul ierbii,

Urcă-mi pe spinare sfera

Apoi cu pleoapa retează-mi picioarele.

Simt nevoia unui zbor infinit, cît lumina.

Să-mi ou oul într-un cuib de stea –

Pasăre vînată-n cerul gol de cerbii

Zburători ai unei lumi numai a mea.

Scutură-mă brusc de nume,

Trage-mă din jar într-un descînt –

Plin de ifose, plăceri și glume,

Cel ce doarme-n spic de grîu părînd.

Și mă joacă aprig în picioare,

Toarnă apă, fă din mine-un pumn

De pămînt la marginea de mare;

Dă-i-l vîntului să-mi fie drum.

Mai apoi în calda noastră lună,

Cînd e spicul pregătit de zbor,

Împărțește-o pîine, tu, și du-mă

Pe la guri flămînede. Să nu mor.

Foto: Andi Spot