Spre primăvară

Spre primăvară, când zilele posomorâte erau întrerupte de câte o zi cu soare care părea că le face elevilor cu ochiul, iar pământul dezgheţat, ce nu se zbicise încă, mirosea puternic a iarbă crudă, răsărită brusc pe sub garduri sau pietrele caldarâmurilor, elevii de anul I, din clasa lui Ionel Corban, atât internii cât şi externii, constatară cu satisfacţie că orele, ţinute la clasă, se răriră, prioritară devenind practica de la atelierele şcolii. Acestea erau situate în partea de apus a vastei curţi, în nişte barăci din lemn, lungi ca nişte hangare, care fuseseră tencuite pe dinăuntru. Aici urmau să fie iniţiaţi proaspeţii ucenici în meseria pentru care optaseră. Atelierul viitorilor lăcătuşi, nu de broaşte şi de uşi, după cum avea să se exprime maistrul care, din acea primă zi de practică, urma să se ocupe de ei, se afla undeva, pe la mijlocul barăcilor aliniate ca soldaţii în front, aşa cum le stătea şi bine unor foste acareturi militare ce semănau oarecum şi cu grajdurile G.A.C.-urilor (gospodării agricole colective) care aveau să împânzească toată ţara într-un viitor nu prea îndepărtat. Doar în acel an, 1962, urma să se  încheie cu succes colectivizarea întregii patrii. Înăuntru, unde mirosea a var şi vopsele proaspete, erau aşezate cam o duzină de bancuri lungi de lemn cu tăbliile căptuşite cu tablă de care erau prinse, cu buloane înşurubate, menghinele. Pe masa ce ţinea loc de catedră puştanii văzură mai multe bucăţi pătrăţoase de platbandă, puse teanc. Alături un porcoi de pile, cu mânere de lemn alb, abia ieşite de la strung, umbrea grămăjoara de rigle şi însemnătoare metalice. Într-o margine, un şubler nou-nouţ sclipea argintiu alături de un bomfaier cu pânza dată cu unsoare.Triumfător, deasupra mesei încărcate cu scule, maistrul, în picioare, îi privea circumspect. Sub basca decolorată şi după lobul urechii dreapte îşi înfipsese un creion chimic, iar din buzunarul de la piept al halatului de doc albastru, care flutura pe trupul lui uscat ca o scovergă, se iţeau coperţile cartonate, cândva albe, ale unui carnet. Mustaţa stufoasă şi zburlită, care-i încadra figura ascuţită, donquijotească, îi dădea un aer uşor comic deşi omul se încruntase, dornic să pară autoritar. Înainte de a vorbi, se uită la ceasul de la mână, cu geam de plastic şi curea de vinilin:

-Bună dimineaţa, băieţi! Este opt fără două minute, deci n-am întârziat. Lipseşte cineva? Nimeni? Foarte bine! Să facem cunoştinţă. Eu sunt maistrul Breazu şi cu mine veţi face în anul I practica de atelier. Vă spun de-acum, clar şi precis, şi-ar fi bine să băgaţi la tărtăcuţă! Cine nu vrea să înveţe meseria de lăcătuş, însă nu de broaşte şi de uşi, să spună de-acum, până nu-i prea târziu. Cu cât rămâneţi mai puţini, cu atât îmi va fi mai uşor să vă demonstrez de ce se zice că meseria e brăţară de aur.

-…Iar gâtul pâlniei de argint, completă Găitan, din fundul atelierului, acolo unde se aciuaseră cei trei gălăţeni.

Maistrul se încruntă, înălţându-se pe vîrfurile pantofilor:

-Pe cineva îl mănâncă limba. Aş putea să ştiu cine-i isteţul?

Cum nimeni nu-i răspunse, continuă:

-Dobitocul care a simţit nevoia să mă întrerupă, are dreptate. Din păcate sunt destui meseriaşi straşnici care duc cam prea des paharul la gură. Dar să nu-mi uit vorba…ăăă…ce spuneam mai devreme?

-Cî şini nu vra sî-nveţî meserii sî zâcî mintenaş, îndrăzni să vorbească internul  cu gât lung şi cap ţuguiat, pe care gălăţenii conveniseră să-l strige Păinam, după cum se exprimase nu demult la clasă, când inginerul Cornescu îl luase cam repede, punându-i două întrebări, una după alta.

-Întocmai. Nu vă obligă nimeni să mergeţi la şcoală, dacă nu vă e dragă. Poate că-i mai bine să mergi la păscut cu vacile. După cum ştiţi, vacilor le place compania boilor.

-Io aş zâşi cî vaşilor li-ar trebui mai digrabî taur, îi şopti Păinam lui Popic, ucenicul cu mutra de viezure.

-Bolând mai eşti! Vra sî ni spunî cî boii suntem noi, îi răspunse cel poreclit Chitaciul.

-Măcar voi, care aţi venit de la Cocoţaţii din Deal, n-o să bateţi chişca sau ţurca pe maidane ca ăştia din oraş, continuă să vorbească maistrul, uitându-se îngăduitor la cei doi interni.

Adăugă imediat, căutând cu privirea spre fundul atelierului:

-Ridicaţi mâna, orăşenilor!

Mâna dreaptă a lui Ionel zvâcni la verticală. Mayerică ridică stânga, iar italianul, căruia conveniseră să-i spună Tanu, prescurtându-i prenumele Găitan, săltă amândouă braţele, de parcă s-ar fi predat.

-Numai patru? Binevoiţi să ieşiţi la interval, să văd ce mutre aveţi, dacă nu-i cu supărare, îi rugă cu voce moale bărbatul în halat.

Evreul îl apucă pe Tanu de mâna stângă, trăgându-i-o în jos.

Adăugă printre dinţi, fixându-l furios:

-Vrei să ne ia la ochi din prima, broscarule?

Apoi cu voce tare:

-Numai’ trei suntem to’arăşu’ maistru. Haideţi bă! şuieră el, împingându-şi prietenii

Cei trei băieţi ieşiră fără tragere de inimă pe culoarul dintre cele două rânduri de bancuri. Din mers italianul îşi plimba ochii pe sus, Ionel studia pardoseala de ciment, iar Mayer, cu privirea goală, îşi mângâia bărbia pistruiată.

-Îhâm! Trei Doamne şi toţi trei! Uitaţi-vă la mine când vorbesc! Sunteţi şmecheraşii clasei, ai? Am să vă scot eu eu golăniile din cap, nu vă faceţi probleme. Nu s-a născut ăla care să-l dea la întors pe maistrul Breazu. Credeţi că degeaba mă cheamă aşa? Să vă intre bine în bostan că nimeni dintre voi nu-i mai breaz decât mine în atelierul ăsta. Puneţi mâna şi învăţaţi meserie, dacă vreţi să vă descurcaţi în viaţă, se stropşi maistrul, rotindu-şi privirea de la unul la altul.

Rămase câteva clipe tăcut, netezindu-şi, cu amândouă mâinile, mustăţile răzvrătite.

-Luaţi-vă catrafusele şi mişcaţi-vă imediat la bancurile din faţă. Crezi că nu te-am fotografiat, glumeţule, când ai ridicat amândouă mâinile? îl ţintui cu privirea pe italian.

Adăugă furios şi cu tonul ridicat, împroşcându-i cu picăturile de salivăt care-i ieşeau printre dinţii rari, galbeni de la tutun:

-Vedem noi care pe care. Miştocăreli de-astea, de doi lei, eu le-am fumat de mult.

Îi adună ciotcă pe toţi în jurul unui banc din apropierea mesei unde erau tablele acelea groase, cu laturi simetrice. Luă una şi trasă o linie la doi centimetri distanţă faţă de una din laturi. Făcu asta cu însemnătorul bine ascuţit, mişcându-l de mai multe ori, înainte şi înapoi, folosindu-se de rigla metalică, până şanţul săpat în fier deveni vizibil. Strânse apoi platbanda pătrată, cu latura de cel mult douăzeci de cm, între fălcile uneia dintre menghinele prinse de banc şi se apucă s-o pilească calm, cu mişcări studiate, deasupra liniei trasate cu acul gros de oţel. Le arătă cu gesturi teatrale care e poziţia corectă şi cum trebuie ţinută scula şi braţele:

-Mare atenţie la poziţia corpului! Să nu staţi aplecaţi peste menghină, dacă vreţi să piliţi drept, adică perfect perpendicular. Vă îndrept eu spinarea, dacă-i musai. Şublerul…ăăă…iată-l, ăsta-i, o să-mi arate la urmă dacă aveţi stofă sau nu de viitori lăcătuşi. Aţi priceput? îi întrebă maistrul, luând instrumentul sclipitor de pe masă, alcătuit dintr-o riglă gradată cu două fălci, şi agitându-l prin aer.

-Haideţi! Luaţi-vă fierătaniile şi la treabă! Puneţi cu nădejde mâna pe pile. Aveţi aproape patru ore la dispoziţie, până la doişpe, când începe pauza mare de prânz.

Slăbănogul îşi duse o palmă spre urechea dreaptă, împingând pavilionul acesteia spre elevi:

-Ia s-aud, vă ajunge timpul?

Behăiturile aprobatoare ale ucenicilor, în tonalităţi diferite, unele groase, altele piţigăiate sau tremurate ca la iezi, se loviră de geam, făcându-le să vibreze.

Gura maistrului se strâmbă dezaprobator:

-Ho, ajunge cu răcnitul! Nu sunteţi pe stadion aici. Luaţi aminte la ce vă spun acum. Pilitul drept şi corect este primul examen profesional al meseriei de lăcătuş.

-Babacu’ se pileşte zilnic, când scapă de la muncă, şi nu face atâta caz, murmură Tanu, doar cât să-l audă cei doi prieteni.

-Taci băi ţicnitule, că iar ne bagă în seamă meşteru’, îi răspunse printre dinţi Mayerică.

-Nu vă lăsaţi pe tânjală. Înhămaţi-vă la treabă imediat! Când mă întorc, am să vă pun note. Am ceva de reparat prin şcolă, adaugă maistrul, ca în treacăt, consultându-şi ceasul de la mână.

Băgă apoi mâna în sertarul mesei şi scoase de-acolo un pachet lunguieţ şi rotund, învelit în ziar, pe care îl strecură rapid, ca un prestidigitator, sub halat.

-Ştia uscatul ce parla când ne-a pomenit de paharu’ ăla, mârâi italianul, după ce bărbatul cu halat bleumarin ieşi din atelier.

-Ce tot bâigui, Tanule? Care pahar? se răsti Ionel

-Ăla de zicea că unii îl duc cam des la gură. Să mor io dacă ăsta nu-i cocârţar.

-Ce-i, mă? întrebă Rică.

-Rachier. N-aţi văzut cum şi-a băgat şipul de trăscău în sân şi-a tăiat-o? Că doar n-o fi plin cu zeamă de murături. Petele alea roşii din obraji, pline de vinişoare, de la ce credeţi că le-a făcut? De la sirop de coacăze?

-Poate-i tebecist, se trezi comentând Ionel, apărându-i în minte, pentru o clipă, chipul tatălui său.

-Aiurea! Bătrânu’ meu dă pe gât în fiecare seară juma’ de secărică şi are la fel mecla.Vă spune măndel că petele de la tărie se fac. Pun pariu că s-a dus cu sticloanţa aia s-o dea pe gât, împreună cu alţi maiştri, pe undeva, la vreun şeptic. Iar noi, fraierii, tre’ să ne cocoşăm spatele la menghină.

-Ce le mai ştii tu pe toate. Să vedem cum ne descurcăm cu ruginiturile astea, se uită Ionel lung la bucata lui pătrată de tablă groasă.

Deja zgomotul provocat de frecarea zecilor de pile aproape că-i asurziseră pe ucenici. Destul de repede cei trei gălăţeni se puseră de acord prin semne că nu vor putea termina lucrarea la termen. La un moment dat Găitan rânji brusc, ducându-şi semnificativ cele două degete arătătoare spre tâmple.

-Deştept m-a mai făcut mama! urlă el, satisfăcut de concluzia trasă.

Sări de pe bancul pe care se aşezase cu fundul, ducându-se glonţ la masa maistrului. Se întoarse triumfător cu bomfaierul, agitându-l prin aer ca pe o armă primitivă. Se repezi la bancul repartizat de maistru şi întoarse invers bucata de metal din menghină. Începu cu sârg s-o fierăstruiască cât mai aproape de linia trasată. În jumătate de oră reuşi să taie platbanda, atacând-o alternativ din două părţi. În câteva minute pili şi restul de fier situat deasupra liniei trasate. Mayer şi Ionel făcură, pe rând, acelaşi lucru, ajutaţi de Tanu. Faţă de uluiala exprimată de cei doi prieteni, în propoziţii presărate cu epitete maliţioase, italianul le explică că dibăcia lui se datora micuţului atelier pe care îl avea tatăl său, mecanic de profesie, acasă, în bariera străzii Brăilei. Îşi mai băga şi el nasul când bătrânul meşterea câte ceva pe-acolo, completase el explicaţia.

-Înseamnă că le ai cu lăcătuşeria, îi gâdilă Rică amorul prpriu.

-Cam aşa ceva! se umflă în pene italianul.

-Ţine aproape lângă noi, îl bătu pe umeri Ionel, renunţând să-l mai întrebe când mai robotea taică-său în atelierul de acasă dacă se matrafoxa în fiecare seară.

În definitiv, îşi zise Ionel, şi minciuna-i tot vorbă, după cum era o zicere de-a maică-sii.

-Nu mă uşchesc nicăieri, îi linişti Tanu, fixându-i cu ochii lui exoftalmici.

Dacă în prima fază unii interni îi urmăriră pe cei trei gălăţeni cu neîncredere, dar şi cu invidie, pentru că găsiseră metoda finalizării lucrării date de maistru, mai apoi se gândiră să-i imite. Se apucară să cotrobăie prin atelier până descoperiră într-un dulap metalic mai multe bomfaiere. Alţii, precum Păinam, ţărănuşul cu gât lung, refuzară să recurgă la acest subterfugiu Aceştia se făcură una cu bancul, pilind ca în transă, roşii la faţă de efort, cu broboane de transpiraţie pe frunte. Erau urmaşii acelor ţărani care de veacuri erau învăţaţi să răstoarne brazdele cu plugul, iar acum, de nevoie, veniţi la oraş, trebuiau să înveţe o meserie care să-i poată hrăni asemeni pământului lucrat de moşii şi strămoşii lor. Pentru nimic în lume nu s-ar fi făcut de ruşine. Fără îndoială că erau pepiniera viitorilor muncitori calificaţi de pe platforma uriaşului combinat siderurgic. Mai târziu, ca adulţi, sufletul lor avea să tânjească toată viaţa după dealurile Covurluiului, sau locurile din alte părţi ale ţării, unde-şi petrecuseră copilăria. După angajarea în uriaşul combinat, cei care nu veniseră de la mare distanţă, făceau tot posibilul să ajungă, la sfârşit de săptămână, în satul natal, ajutându-şi părinţii în gospodărie. Aceştia, recunoscători, nu mai pridideau să le umple, la plecare, paporniţele şi damigenele. Crescuseră bărbaţi aspri, dintr-o bucată, cu o tristeţe perpetuă în priviri, pe care zadarnic încercau s-o ascundă unii de alţii. Cei dinaintea lor, primii care invadaseră oraşul şi făcuseră muncile brute, majoritar necalificate, porecliţi vikingi, nu făcură prea mulţi purici. Neadaptabili şi sălbatici, se împrăştiaseră spre alte zări, după ce se ridicaseă scheletul primelor hale, în căutare de noi şantiere. Lor însă, lucrători calificaţi, cum naiba aveau să li se zică? Ce deveniseră? Orăşeni? Nu erau convinşi de asta. Ţărani? Nici asta nu prea mai erau. Ani buni făcură naveta, sculându-se cu noaptea-n cap, de teamă că vor întârzia la slujbă. Apoi, după ce îşi întemeiară familii, primiră case la blocurile noi, apărute precum ciupercile după ploaie, populând noile cartiere ale vechiului oraş-port. Ei da, aflară până la urmă cum erau botezaţi. Ziarele, radioul şi mai târziu televizunea, declarau cu mândrie patriotică că sunt coloana vertebrală a maselor largi de oameni ai muncii. Alţii mai sceptici credeau că ajunseră ceva hibrid, nici cal, nici măgar, cum s-ar putea spune. Treptat deveniră majoritari, dublând şi triplând populaţia oraşului situat pe malul de lut al fluviului. Aşteptata reînviere, întoarcerea acasă, avea să mai aştepte. Nu veşnic, e adevărat. Doar prea târziu.

Cum, necum, la întoarcera maistrului, vizibil ameţit şi mirosind puternic a micşunică, după cum se exprimase colorat Tanu, toate tablele prelucrate de băieţi erau aşezate în ordine la marginile bancurilor, gata de a fi măsurate şi verificate.

Ionel mai rememorează vag din acea primăvară că toţi ucenicii se treziseră peste noapte membri ai Uniunii Tineretului Comunist iar el, utecist de frunte, adică secretarul organizaţiei de bază din clasă. Probabil cântărise în alegerea lui faptul că era cel mai mare ca vârstă. Uşoară, dar ingrată sarcină. În fiecare lună trebuia să le cerşească băieţilor cotizaţia de cincizeci de bani pe care apoi trebuia s-o treacă în carnetele acelea sângerii, precum steagul partidului.

După ce luna lui Cireşar se strecură blând în oraş, învăluind şcoala profesională, elevi şi profesori, într-o dulce lentoare, nu mai dură mult până ce sosi şi clipa mult aştepată, aceea când elevii plecară cu toţii acasă, în lunga şi fierbintea vacanţă de vară.

Sursa foto: pinterest.com