Ora 4

în timp ce tăiam ceapa pentru tocăniță
ceapa verde de astă-primăvară
am înțeles că amintirile sunt trainice
numai pentru oamenii singuri
cum sunt eu acum
în bucătăria cu pereți de spital în care
ceasul s-a oprit anul trecut la ora 3.55
nu știu dacă era zi sau noapte
toamna are acest dar special de a amesteca
lumina cu întunericul
ca atunci când învățam la orele de desen
cum se obține degradeul din negru
și turnam peste acuarelă prea multă apă
cum este în parc dimineața
sau seara e totuna
calc printre castanele și frunzele ude
cu aceeași milă cu care mama
înfingea pieptenele
în părul creț al soră-mii după baie
iar ea plângea de durere și de ciudă
pentru că părul meu este drept
și nu se încâlcește niciodată
asemenea vieților noastre
înainte de plecarea la facultate
mi-am depozitat nerăbdătoare
copilăria și adolescența
în podul casei în care ne ascundeam
de tușa Carmen care avea rău de înălțime
și mai-mai că plângea de frică să nu cădem
în cap însă nu ne lăsam înduplecate
până nu ni se umpleau nările cu mirosul
laptelui cu tăieței
și de fericire
că ne-a văzut cu picioarele pe pământ
uita să ne mai certe
în acei ani toamna mi se părea urâtă
pentru că în casă era cald ca sub basmaua roșie
pe care mama o purta toamna-iarna
iar eu zăceam în stația de autobuz la 6.30
tristă ca o gutuie scoasă din cuptorul încins
pentru a merge la școală chit că
în timpul orelor nu visam altceva decât
trosnetul duios al lemnelor în soba cu plită
și șuieratul cratiței în care fierbea ceaiul
acum merg printre copaci
ca printre trupurile oamenilor dragi
pe care nu îi mai pot îmbrățișa
iar toamna mi se pare frumoasă
pentru că amintirile îmi țin de cald
și afară
și inlăuntru
iar singurătatea devine comodă
odată cu trecerea nevăzută a timpului
asemeni ceasului din perete
care nu mai bate ora 4