Mihaela Aionesei 
am respirat cu încredere prin ploi
prin ninsori, prin noi…
cu speranță m-am rostogolit
prin brazdele crestate de dor
lunile au crescut liniștite
în căușul palmelor tale
au înflorit trandafirii
mâinile mele au exersat
când mersul pe sârmă
când dansul fluturilor pe pielea ta
gura a învățat cum să te întâmpine dimineața la cafea
sorbea cu patimă și-apoi fugea fugea
să aducă alți faguri de miere pentru ceașca ta
lumina încolțea nevinovată și ea
de această minunată întâmplare
zăpezile s-au coșcovit ca un perete
lângă care a fost făcut
de prea multe ori focul
pământul a rămas dezgolit
ca o cicatrice în care îmbătrânea așteptarea
prin coastele ei se văd mugurii unor ghiocei
ca cei crescuți pe coapsa mea
pe care-o adorai în serile când te răsfățai
și eu precum o iarnă de nămeții ei
mă despovăram de toate tristețile
care îmi măcinau oasele
soarele creștea direct din pieptul meu
sau din umărul stâng
nici nu mai știu pe care l-ai sărutat ultima oară
dar îmi amintesc de câte ori
mi-a explodat primăvara pe sub piele
de câte ori am înnebunit printre flori de cais
până m-am abandonat în liniștea iubirii
în care blând te-am zidit să-mi fii
primul și ultimul ceas de tandrețe…
Sursa foto: pinterest.com
