Literatura de azi 
Cu peste 50 de cărţi scrise pe parcursul a 45 de ani de activitate, care continuă, Jean-Marie Gustave Le Clézio, sau J.M.G. Le Clézio (născut pe 13 aprilie 1940) a devenit laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în anul 2008, cu motivaţia următoare: „Autor al inovațiilor, al aventurii poetice și al extazului senzual, explorator al umanității aflate deasupra și dedesubtul civilizației dominante.”
Opera sa cuprinde romane, eseuri și traduceri din mitologia indiană. Autorul francez a recunoscut, în numeroase rânduri, că printre scriitorii care l-au influențat se numără Hemingway și Faulkner. El a devenit cunoscut la 23 de ani, datorită romanului său, „Procesul verbal” (Le proces verbal), care a fost nominalizat la Premiile Goncourt. Atunci când, în 1980, Academia Franceză lansează Premiul Paul Morand, primul laureat al acestui premiu este Jean Marie G. Le Clézio, recompensat pentru întreaga operă, dar mai ales pentru romanul „Deşertul” (Le Désert).
Lumina e frumoasă aici, peste Cetate, în fiecare zi. Lalla nu fusese niciodată atentă la lumină, până când Hartani a învăţat-o s-o privească. E o lumină foarte deschisă, mai ales dimineaţa, imediat după răsăritul soarelui. Ea luminează pământul roşu şi stâncile, le dă viaţă. Sunt locuri anume în care să vezi lumina. Hartani a condus-o pe Lalla, într-o dimineaţă, într-unul din aceste locuri. E un hău care se deschide deasupra unei văgăuni de piatră, iar Hartani este singurul care cunoaşte această ascunzătoare. Trebuie să cunoşti bine drumul. Hartani a luat-o de mână pe Lalla şi a ghidat-o pe drumeagul îngust care coboară spre adâncul pământului. Deodată simţi răcoarea umedă a umbrei, iar zgomotele încetează, aşa cum se întâmplă când îţi bagi capul în apă. Cărăruia se pierde departe sub pământ. Lalla e cuprinsă puţin de frică, pentru că este pentru prima dată când coboară în interiorul pământului. Însă ciobanul îi strânge mâna cu putere, iar asta îi dă curaj.
Dintr-odată, se opresc: cărăruia e inundată de lumină, pentru că ea dă într-o câmpie spre cer. Lalla nu înţelege cum e posibil acest lucru, pentru că ei au coborât mereu, însă e adevărat: cerul e aci, în faţa ei, imens şi uşor. Rămâne nemişcată, cu răsuflarea tăiată, cu ochii larg deschişi. Aici nu e decât cerul, aşa de limpede că te crezi o pasăre în zbor. ş…ţ
Lalla aşteaptă ceva. Nu ştie prea bine ce anume, dar aşteaptă. Zilele sunt lungi, aici la Cetate, zilele cu ploaie, zile cu vânt, zilele de vară. Uneori Lalla crede că doar aude că zilele sosesc, dar când ele ajung, îşi dă seama că nu sunt cele aşteptate. Ea aşteaptă, şi-atât. Oamenii au multă răbdare pentru că toată viaţa lor aşteaptă ceva, şi niciodată nu vine ceva.
Bărbaţii stau aşezaţi adesea pe o piatră, la soare, cu capul acoperit cu o pulpană de manta sau de un prosop. Se uită în faţa lor. La ce se uită? Privesc la orizontul prăfuit, la drumurile pe care rulează camioanele, asemenea unor scarabei uriaşi de toate culorile, şi la siluetele colinelor de pietre, la norii albi care plutesc pe cer. La asta se uită. Nu vor altceva. Femeile aşteaptă şi ele, în faţa fântânii, fără să vorbească, înfăşurate în negru, cu picioarele goale pe pământ.
(„Deşertul”, traducere Viorel Grecu)
Imagini de pe otraperte.org
