CANA

Am încercat toată viaţa să scriu o cană. O, nu despre cană, ci O CANĂ!!! M-au fascinat îndeosebi cele de lut, smălțuite savant şi zvăpăiat, încăpătoare, adevărate cetăţi medievale, cu toarta tandră, trubadurescă, turnuri cu buze groase, sclipinde în lumina albă, galbenă, sîngerie, rigori de glorie împotriva năvălirii fluturilor, edificii trainice, înfiorate dulce în temeliile apăsînd miezul pămîntului, abia reuşind a fi ridicate de mîinile leşinate pe marginea fotoliilor serbede către gîtlejul veşnic înnămolit de limbă.
Am bîntuit (mintea-mi era bălţată de iluzii, zbîrnîită de titireze dinţate!) talciocuri tolănite impudic, am cotropit minuţios, în goana lentă a melcilor, iarmaroace, am borfăit fanatic bîlciuri şi tarabe nomade. Banalele magazine de obiecte casnice mi s-au părut nedemne de orgoliul meu de înger. Speranţa nu mi-a fost abătută de nimic. Nici măcar de avertismentul sever al bolii, de dezastrul dragostei, de umilinţele slujbelor abrutizante. Într-o dimineaţă de august, exasperat de neşansă, destrămat nerv cu nerv de ruşine, mi-am răvăşit pe podelele camerei manuscrisele clocite în lăzi de carton şi-n geamantane fără mîner. O foaie pătrată, liniată feroce, mi-a pupat răutăcios presimţirea. Transcriu. Pur şi simplu şi în vis: „Din dulapuri adînci, nări moi ne pîndesc, ne miroasă. Noi sîntem stăpînii lor albi, oamenii mari de mătasă. Nesfîrşită-i răbdarea şi chinul de-a ajunge la guri lucitoare prin aerul rupt de fecioare mult mai subţiri decît spinul.” Nişte căni, îmi zic. Dar CANA?

(sursa foto: blog.artizanescu.ro)