Odilia Roşianu 
Odilia Roșianu: Născut în 1953 (pe 12 decembrie), în perioada, poate, cea mai neagră din istoria noastră, cu ani plini de prăpăstii adânci în care au fost aruncați în special intelectualii, ați debutat editorial în 1982 (cu Perspective eminesciene) când, de altfel, ați fost și recompensat cu Premiul pentru debut acordat de Uniunea Scriitorilor. Iar la începutul unui nou mileniu ați ajuns la televiziune pentru a oferi câteva minute de cultură „generației pro”. Totuși, n-aș vrea să începem interviul cu acel moment, ci aș dori să-mi spuneți câteva cuvinte despre cercetătorul și criticul Dan C. Mihăilescu. Ce credeți că vă făcea diferit de ceilalți critici și, de asemenea, care erau punctele comune ale, să-i zicem, categoriei culturale din care făceați parte?
Dan C. Mihăilescu: Păi eu am fost dintotdeauna o prezenţă greu digerabilă chiar şi de stomacul omnidevorator al breslei. Pe la jumătatea anilor 80, când câţiva congeneri confini se amuzau făcând la o cafea tabloul echivalenţelor din critica literară, se decretase unanim că Radu G. Ţeposu va fi „Manolescu-l nostru”, iar Buduca venea imediat apoi „ca Eugen Simion”, în vreme ce la capitolul Mircea Iorgulescu începeau să se despartă apele : I.B. Lefter sau R.C.Cristea. Iritat oleacă (nu de alta, dar eram gazdă, ce naiba), m-am sumeţit întrebând : „bine, şi eu ?!?” Regret enorm că nu reţin care dintre ei a exclamat atunci eliberator : „Tu !? Păi e clar: vei fi pe post de Zigu!”
Aşadar, în ochii vecinilor opzecişti de critică literară făceam figură de viitor venerabil istoric literar, om de B.A.R., ediţii din clasici, arhive, eseuri documentare. Numai că, în aceeaşi vreme, pentru seniorimea cu aceleaşi preocupări, eram un gazetar infantil, foiletonist, diletant, plezirist, simpatic dar confuz, dacă nu chiar un biet articlier. Ce-i drept, cercetător la Institutul G. Călinescu fiind (1980-2003), colaborator la Bibliografia I. L. Caragiale, autorul unor cărţi despre Eminescu şi Blaga şi redactor la ditamai Revista de istorie şi teorie literară, scriam în draci, cu jubilaţie şi naivităţi de neofit, recenzii săptămânale şi cronici lunare, ţopăind ca puricele de la Luceafărul la Transilvania, Tribuna şi Steaua, la Viaţa Românească, Amfiteatru sau Cronica. Însuşi debutul meu a fost bicefal, în 1975 : la Analele Universităţii Bucureşti (despre Istoria ieroglifică şi Ţiganiada) şi România literară (despre teatrul lui Leonida Teodorescu!). De vreme ce eu singur nu ştiam ce vreau, unde, cum, cine şi la ce bun sunt, fireşte că nici confraţii nu se puteau decide unde să mă încadreze. Lucru valabil, de altfel, şi astăzi, când mai am trei ani până la pensie.
Mă alint cu gândul că mi-am dublat întotdeauna verdictele din critica de întâmpinare cu perspectiva istoricului literar şi că, viceversa, voi fi făcut eseistică istorico-literară cu fervoarea gazetăriei culturale.
O.R.: La 12 ani îl primeați în dar de la mama dumneavoastră pe Shakespeare, iar el, după cum declarați, v-a rămas alături permanent, constituindu-se într-o a doua Biblie pentru suflet și spirit. Într-o epocă plină de contestatari ai literaturii „vechi”, de mâini care arată acuzator către cei considerați mituri ai literaturii române sau străine, care sunt argumentele dumneavoastră pentru Shakespeare? Și, alături de el, pentru Grigore Alexandrescu sau pentru Eminescu, pentru Balzac, Virginia Woolf sau Dostoievski? Exemplele au fost alese la întâmplare, firește, tocmai pentru a atinge puncte care nu mai sunt de multă vreme contemporane.
Dan C. Mihăilescu: „Eu rămân ce-am fost: romantic”. M-am bucurat enorm auzindu-l pe Mircea Cărtărescu însuşindu-şi în sfârşit pe deplin verdictul eminescian. Mi-am făcut un blazon – şi chiar un scop de misionariat – din conservatism, paseism, reacţionarism, arheofilie sau cum veţi dori să-mi numiţi pasiunea cu care cobor în trecut să caut înţelepciune şi frumuseţe pentru sufletul de azi. Nu mă doresc decât un „întârzietor”, vorba lui Noica. Şi mă bucur că suntem tot mai mulţi în bivuacul ăsta, chiar dacă adversarii noştri fac infinit mai mult zgomot şi valuri mai aprige. Cum să negi că din tragicii greci şi Shakespeare înveţi cât din Biblie, ori că fie şi numai din Epictet, Seneca, Platon, Pascal şi Montaigne aduni integral zestrea spirituală şi sufletească pentru a cupla ars vivendi cu ars moriendi? Axiofobia calibanică (misologia) ce caracterizează mulţimile dintotdeauna cuprinde azi forme, zone şi structuri din cele mai neaşteptate, inclusiv în rândurile oamenilor cu dotare intelectuală. Astfel încât nu strică să aduci sistematic şi pilduitor în primplan experienţele străvechi, învăţămintele istoriei, tradiţiile, pe scurt: rânduiala de altădată, dat fiind că nimic nu se schimbă esenţial, ci doar conjunctural.
O.R.: Ați povestit în mai multe ocazii despre reacțiile și întrebările care v-au „asaltat” când a sosit propunerea lui Adrian Sârbu și, de aceea, nu intenționez să vă provoc să repetați acele destăinuiri. Totuși, ați putea să-mi spuneți care a fost primul gând care v-a venit în minte legat de potențiala audiență a emisiunii? Sperați într-un impact pozitiv asupra telespectatorilor unui post comercial? Cât de repede au venit semnalele de la public și, bineînțeles, de la „angajator”?
Dan C. Mihăilescu: Am spus purul adevăr când am afirmat că nu m-am aşteptat vreodată ca „Omul care aduce cartea” să dureze mai mult de câteva luni. Aşa că, după 15 ani, m-am dus acasă ca din puşcă. De adevărata audienţă a emisiunii am devenit conştient abia după câţiva ani, anume când a fost săltată de la orele 8 la 9 dimineaţa, chiar înainte de serialul Tânăr şi neliniştit, iar o altfel de lume trecea pe Pro tv taman bine cât să mă prindă şi pe mine când se culcuşea în fotoliu. Ei bine, abia atunci au ţâşnit zecile, sutele de mii de privitori surprinzători, oameni dedaţi aproape exclusiv celor lumeşti şi prea puţin celor livreşti. Numai din momentul acela am început să realizez miza copleşitoare a emisiunii. Nu mă mai adresam segmentului cu care consunam prin forţa obișnuinței şi a lucrurilor, ci unei ameţitoare sarabande de publicuri, cu incredibil de diferite aşteptări, gusturi, aptitudini, reacţii.
(sursa foto: zdt.ro)
O.R.: Ați avut de-a lungul timpului numeroase întâlniri cu liceenii care, zic eu, au fost dătătoare de satisfacții. Vă cunoșteau reprezentanții tinerelor generații? Și dacă da, vă descoperiseră cu ajutorul „micului ecran”? Erau exclusiv iubitori ai cărților sau aveau și curiozitatea descoperirii „pe viu” a unui alt model de „star TV”, unul cultural și, în același timp, atipic?
Dan C. Mihăilescu: Sincer să fiu, de prea puţine ori am avut senzaţia, în sălile cu liceeni, că eram ştiut ca autor de cărţi şi gazetar. Asta s-a întâmplat numai atunci când profesorii îşi pregătiseră elevii în prealabil, le vorbiseră – ori chiar le dăduseră – cutare sau cutare dintre cărţile mele. În rest, eram exclusiv bufonul de la televizor. Dar nu contează : până la urmă, copiii înţelegeau că nu vreau să-i strâng în chingi şi zăbale, că patosul meu logoreic e de fapt autentică iubire de frumos şi cultură, că sunt un om de bună credinţă şi cât se poate de accesibil. Cel mai înduioşat am fost de acei elevi care aflaseră iniţial despre mine de la părinţii (ba chiar bunicii) lor, cei care citiseră cu fidelitate, la începutul anilor 90, suplimentul Litere, arte & idei.
O.R.: Sunteți un optimist sau un pesimist în ceea ce privește cultura generațiilor tinere? Credeți că mai poate exista în zilele noastre tipul, să-i zicem, renascentist de tânăr, cu adaptările de rigoare la viața trepidantă de azi?
Dan C. Mihăilescu: Sublima năzuinţă a enciclopedismului nostru de care vorbea Noica (linia, să zicem, Cantemir-Eminescu-Hasdeu-Iorga-Eliade-Culianu-Pleşu-Patapievici) sper că va continua, fie şi cu unul, două nume pe secol. Specializările (tot mai stricte) s-au opus dintotdeauna universalismului de tip rinascimental. În plus, urieşenia tehnologiilor actuale poate ajunge nu peste multă vreme să ne facă, ha-ha, însăşi mintea inutilă. Cartea tipărită va fi obiect de colecţie, precum astăzi maşinile de epocă. Tinerii poate că vor avea nevoie să se uite pe telefonul mobil ca să-şi aducă aminte cum îi cheamă, unde locuiesc şi dacă sunt căsătoriţi. Ş.a.m.d. În ce mă priveşte, mă pun traversă între linia optimismului şi cea pesimistă. Ştim bine că „toate câte-au fost vreodată în prezent le-avem pe toate” (corsi e ricorsi) şi că întotdeauna prezentul conservatorilor a idealizat trecutul, diabolizând viitorul şi dispreţuind sfidător prezentul. Drept pentru care esenţial rămâne „tu te-ntreabă şi socoate”. Pe îndelete, înţelept şi, dacă se poate, cu umor îngăduitor.
(sursa foto: gorjeanul.ro)
O.R.: O întrebare asemănătoare celei precedente v-o adresez acum îndreptată, însă, asupra altei categorii: sunteți optimist sau pesimist în ceea ce-i privește pe cei care au îmbrățișat meseria de critic literar? Credeți că ei au obiectivitatea, cultura, generozitatea și profunzimea necesare pentru a „îndruma” prezenți și viitori cititori și, de asemenea, pentru a întâmpina noi talente literare? Putem vorbi despre cronicari actuali eliberați de orgolii sau de apartenența la un grup efemer circumstanțial?
Dan C. Mihăilescu: Pentru mine, important e – critic literar fiind – să creşti în iubirea faţă de literatură, nu faţă de propria-ţi statuie. Sigur, actul critic presupune şi acumulare de prestigiu, ca şi de putere în viaţa literaturii şi în politica literară. Sigur, respectul faţă de Text nu are dreptul să excludă preocuparea pentru contexte, subtexte, pretexte. Sigur, de când se face literatură, oriunde-i vorba de receptare estetică, cernere de valori şi stabilire de ierarhii sunt de găsit şi sforării politice, prejudecăţi istorice, ranchiune, poliţe de plătit, răzbunări întinse pe generaţii, ingrediente moral-religioase ş.a. Dar când ajungi să scrii cu gândul exclusiv la racolarea de electorat scriitoricesc, la manipularea obștii, ori la cumularea de funcţii (administrative, socio-politice sau redacţionale) – atunci se „duce dracului rapiţa”, ca să-l citez pe Caragiale după ce l-am citat mai sus pe Eminescu.
Realitatea de acum e mult diferită de cea în care am crescut eu ca scriitor despre literatură. Pe vremea mea erau alte criterii de autoritate a criticii în viaţa literară. Orice dictatură acceptă greu polarizarea puterii, cultivând monocentrismul bine controlat sau, în cel mai bun caz, încă unul, doi centri (bine temperaţi) de putere. Acum, monovalenţa odată spulberată şi pluricentrismul instaurat, locul energetismului centripet a fost luat de centrifugarea aiuritor-eviscerantă. Cel mai periculos e că am ajuns mai rău decât pe vremea dihoniilor „simple” gen Eugen Barbu vs. Marin Preda (cu armiile aferente fiecăruia), Luceafărul vs. România literară, Eugen Florescu vs. Gogu Rădulescu, Săptămâna vs. Europa Liberă ş.cl. Acum, când aduci vorba, la vreo şuetă literară, despre noul volum al lui X, te simţi brusc precum Pluto pe aleile sau în cuştile de la Zoo, forfecat simultan din zece direcţii, hăpăit de zece feluri de fălci, traversând ameţit serii de guri care de care mai sângeros predispuse a-ţi explica realitatea (invariabil otrăvită) dindărătul bietelor aparenţe estetice. Majoritatea motivelor fiind, atenţie, extraliterare.
O.R.: Există numeroase reviste culturale, fie ele online sau tipărite, cu sau fără tradiție. Ce credeți că ar căuta un cititor actual în paginile acestor publicații? Și, în condițiile în care se preconizează că viitorul aparține online-ului, ce ar trebui să se facă în mediul acesta pentru a crea, a întreține și a alimenta o sete de cultură?
Dan C. Mihăilescu: Am rămas la fel de ignorant în materie de tehnologie, online, navigare internetică, scotocit prin blogosferă. Dar cred că-i o cerinţă elementară de bun simţ profesional să accepţi că există din plin alternative off ale mainstream-ului, site-uri literare care fac o concurenţă serioasă revistelor tipărite, stări conflictuale între provincie şi capitală, între generaţii, asociaţii, reviste, edituri, interese individuale şi de grup (altminteri, nici în lumea artistică nu prea e slujit interesul general), între valoarea estetică, prestigiul moral şi puterea administrativă, între valoare şi veleitarism etc. Probabil că ar trebui să ne ignorăm reciproc mai puţin, adică să vezi referiri oneste şi îngăduitoare pe site-uri la revistele consacrate, precum şi o atenţie binevoitoare din partea acestora din urmă faţă de concurenţa din lumea virtuală. Ori chiar să apară o revistă deliberat menită dialogului dintre cele două părţi, unde să nu se mai cultive disjuncţia, ci conjuncţia.
O.R.: Știu că nu vă aflați printre simpatizanții vieții online, iar legătura dumneavoastră cu „net-ul” este foarte redusă. Sau așa era până nu demult… Și, totuși, cu ceva timp în urmă, ați acceptat provocarea online-ului pentru ca drumul cărților să continue și mesajul să ajungă la potențialii cititori. Care este diferența dintre Dan C. Mihăilescu cel de la TV și Dan C. Mihăilescu de pe net? S-a scurs ceva timp de când ați început această, să-i spunem, expediție pe care unii o consideră chiar o luptă cu morile de vânt. Simțiți că are efect? Există, dincolo de camera care vă filmează, un răspuns al celor care vă ascultă?
Dan C. Mihăilescu: Nici un fir de diferenţă între „Omul care aduce cartea” şi „Cartea de la ora 5”. Ba chiar am şi fost persiflat de cineva din breaslă pentru lipsa de imaginaţie. Bineînţeles că a fost ceva deliberat. Am avut ocazia (la TVR) să schimb di granda macazul, dar am declinat oferta. Am aceleaşi principii moral-estetice, acelaşi mod de lectură şi prezentare, aceleaşi tactici de ambalare a educativului în ludico-patetic, aceeaşi încăpăţânare de a-mi păstra (în limitele omeneşti) obiectivitatea faţă de piaţa editorială… Şi inclusiv aceleaşi cămăşi.
Deşi sună naşpa, trebuie să spun sincer că nici acum, după trei luni de colaborare cu eMag-ul, nu am intrat vreodată pe site, nu mi-am deschis pagină pe Facebook etc. În schimb, am rugat să mi se trimită toate mesajele, fie de bine, fie (mai ales) de rău, le-am analizat cu toată atenţia şi mă pregătesc să fac măcar lunar o emisiune special dedicată celor care ne scriu. Ceva gen „Poşta redacţiei”. Am înţeles că aproape 20.000 de like-uri după o lună şi ceva ar fi o cifră onorabilă. Mă rog, ce m-a şocat realmente a fost calitatea cititorilor semnatari. Eu am venit spre mediul virtual cu prejudecata abundenţei de frivolitate, ignoranţă ţâfnoasă, diletantism, narcisism agresiv ş.a.m.d., ca să mă trezesc acum cu îndemnuri de a vorbi despre Dostoievski, Kafka, Bulgakov, Yourcenar, Saramago, Marquez, Eco, Ilf şi Petrov… Cât despre deosebirile cantitative (la Pro tv aveam în medie 400.000 privitori de emisiune) pentru care mă compătimea cineva, musai să spun că mă număr printre misionarii care cred că – atâta vreme cât mai există în cetate un singur om dornic să te asculte – fii fericit să-i vorbeşti. Am fost acelaşi om, vorbind cu aceeaşi sinceritate şi pasiune în aule cu o mie de persoane şi în biblioteci şcolare comunale cu douăzeci de liceeni. Iar acum îmi doresc mult să-mi întâlnesc faţă către faţă cititorii site-ului, să interacţionăm, sau, cum îmi place mie să spun, „să ne vampirizăm reciproc”.
(sursa foto: carteadelaora5.ro)
O.R.: În afară de cărțile prezentate cu originalitate și farmec (sau, de fapt, înainte de cărțile pe care le recomandați), sunteți autorul unor volume „de păstrat pe noptieră”, al unor pagini de citit și de recitit. De la studiile făcute despre Eminescu, Blaga sau Caragiale la cele despre „feminitatea exemplară”, trecând inclusiv prin dialogurile pe care le-ați avut pe e-mail cu Daniel Cristea-Enache și Ciprian Măceșaru (materializate și ele în două volume care m-au ținut cu sufletul la gură, plastic vorbind), dincolo de criticul literar Dan C. Mihăilescu se simte plăcerea de a scrie, de a împărtăși, de a valsa frumos cu limba și cu literatura română și, în același timp, de a-l invita la dans pe fiecare dintre cititori. În încheierea acestui dialog „pe net” aș vrea să-mi spuneți ce-nseamnă „a scrie” pentru dumneavoastră. Din toate punctele de vedere.
Dan C. Mihăilescu: Dacă lectura mi-a fost, de-o jumătate de veac încoace, suprema vindecare (de complexe, frustrări, furii, ispite, dileme, vinovății), scrisul mi-a devenit revelaţie de sine. Fac parte dintre cei care, dacă vor să ştie într-adevăr ce cred despre ceva, sunt obligaţi să-şi aştearnă gândurile pe hârtie. Cum niciodată nu am ştiut cu exactitate ce zace-n pivniţa şi podul fiinţei mele, fiind invariabil împărţit între impulsuri contrarii, scrisul mi-a folosit ca exorcizare. Însumare de antinomii, alchimizare, înseninare, liniştire. Cu vârsta, evident că energiile hermeneutice au tot scăzut, capacitatea de pliere pe textele altora s-a subţiat până spre zero, copleşit fiind de ani buni de nesaţiul confesiv, evocator şi pilduitor. Am pus infinit mai multă patimă în capitolele scrise pentru volumele colective de la Humanitas (despre bunici, cărţile formatoare, gastronomia familiei, Bucureştii, stagiul militar, casele, simţurile şi muzicile vieţilor noastre) decât în zece cărţi publicate înainte. Iar pofta de aduceri aminte creşte cu fiecare zi dăruită de Dumnezeu.
(sursa imagine cover: tvr.ro)
