Considerat poetul care a revoluționat întreaga lirică franceză și europeană prin originalitatea volumului său controversat, publicat pe 25 iunie 1857, Les Fleurs du Mal („Florile răului”), Charles Baudelaire (9 aprilie 1821 – 31 august 1867) a avut o influență puternică asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai târziu.
Stephane Mallarmé, Paul Verlaine și Arthur Rimbaud l-au considerat un predecesor. În secolul al XX-lea, gânditori, critici sau poeți celebri cum au fost Jean-Paul Sartre, Walter Benjamin, Robert Lowell și Seamus Heaney i-au celebrat opera, iar în literatura română, Tudor Arghezi cu ale lui Flori de mucigai a fost influențat de volumul lui Baudelaire, Florile răului.
Frumuseţea
Frumoasă sunt, cum este un vis cioplit în stâncă
Şi sânii mei de care atâţia se striviră
Poeţilor o mută iubire le inspiră,
Materiei asemeni, eternă şi adâncă.
În larg azur ca sfinxul stau mândră şi ciudată;
Mi-i inima de gheaţă şi trupul cum sunt crinii;
Urăsc tot ce e zbucium tulburător de linii
Şi nu plâng niciodată şi nu râd niciodată.
Poeţii, pe vecie ursiţi făpturii mele,
Ca-n faţa unui templu cu mândri stâlpi senini,
Îşi vor petrece viaţa în studii lungi şi grele;
Căci am, ca să-i înduplec pe-aceşti amanţi blajini,
Oglinzi în care totul mult mai frumos se-aşterne:
Adâncii mei ochi limpezi, plini de lumini eterne.
***
Cele două surori
Orgia şi Moartea sunt două bune fete,
Prea darnice-n săruturi, cu trup de vlagă plin,
Al căror pântec veşnic virgin, drapat în zdrenţe,
N-a cunoscut vreodată al naşterilor chin.
Poetul crunt, duşmanul vieţii familiare,
Favorit al gheenei, curtean cam scăpătat,
Găseşte în morminte precum şi-n lupanare
Un pat de remuşcare în veci necercetat.
Şi racla şi alcovul, adânc blestămătoare,
Ne dau pe rând, ca două amabile surori,
Plăceri îngrozitoare şi gingaşe orori.
Când mă îngropi, Orgie cu braţele murdare?
O, Moarte, când veni-vei şi tu să-ţi altoieşti
Pe mirţii ei scârbelnici chiparoşii funeşti?
***
Ruga unui păgân
Ah! flăcările nu-ţi opri;
În inimă să-mi laşi căldură,
O, voluptate! o, tortură!
Diva! supplicem exaudi!
Zeiţă-n aer răspândită,
Văpaia-ţi din pământ mă cheamă!
Înalţă-mi vlaga umilită,
Ce-ţi dă un cântec de aramă.
Fii, voluptate, doamnă-n noi!
Şi masca de sirenă pune,
De carne sau de catifea;
Ori varsă-mi adormire grea
În vinuri mistice, străbune.
O, voluptate, zvelt strigoi!
***
De profundis clamavi
Îţi cer acuma mila ta, tu, singura-mi iubire,
Din hăurile-n care greu inima mea geme.
E-o lume plumburie şi fără strălucire
În care noaptea-i plină de spaime şi blesteme;
Un soare fără vlagă pe cer stă şase luni
Iar şase luni e noapte din zare până-n zare.
E mai pustiu aicea ca-n ţările polare:
Nici vietăţi, nici ape, nici crânguri, nici păşuni!
O groază mai adâncă nu poate fi în viaţă
Decât cruzimea rece a soarelui de gheaţă
Şi bezna asta care-i cu Haosul la fel;
Râvnesc la soarta celor mai josnice-animale
Ce pot să se scufunde în somnul lor tembel,
Aşa de-nceată-i vremea pe nesfârşita-i cale!
(„Florile răului”, traducere Alexandru Philippide)
Imagine de pe: wikipedia.org