Pe cărările eliptice ale Universului…

Începea să studieze la Facultatea de Filosofie de la Universitatea din București, ca student al lui Nae Ionescu, dar a plecat după primul an, cu o bursă „Humboldt”, la Universitatea din München (1941-1944), pentru a continua cu filosofia, fiind nevoit să întrerupă în anul al III-lea din cauza războiului. Petru Dumitriu (8 mai 1924 – 6 aprilie 2002) debutează la Revista Fundațiilor Regale în 1943, cu proza Nocturnă în München, despre prima iubire.  În 1945, pe când avea numai 21 de ani, un juriu în care se aflau Tudor Vianu, Felix Aderca, Pompiliu Constantinescu, Victor Eftimiu și Henriette Yvonne Stahl (o scriitoare română de origine franceză care i-a fost multă vreme tovarășă de viață, deși era cu 24 de ani mai în vârstă ca el), i-a conferit Premiul de Debut pentru cea mai bună nuvelă în manuscris a anului. Prima carte care îi apare, în 1947, este o culegere de opt texte intitulată Euridice. 8 proze. Este primul scriitor român care definește în scrierile sale rolul, condiția și contribuția emigrantului în procesul globalizării europene și printre primii scriitori europeni care înțelege marele viraj al societății omenești adus de noile tehnologii și numit astăzi globalizare. În 1981 s-a dus în Elveția, de unde era originară prima sa profesoară de franceză ,și a trecut la catolicism. A scris eseuri și în engleză. Elie Wiesel (pe care l-a cunoscut printr-un doctorand francez al acestuia, fiul spiritual al lui Petru Dumitriu, călugărul Jean-François Thomas) i-a constituit o arhivă de manuscrise la Biblioteca din Boston.*

„Pe cărările eliptice ale Universului, Soarele gonea în cerul de metal; fâlfâirea aripilor mari ale armăsarilor trimitea în gol unde concentrice de lumină; ele băteau în nori, se răsfrângeau în copaci, în săgeti, spume, bariere solare; înțepau cu mii de vârfuri apele și pietrele pretioase; se întindeau moale pe clinele dealurilor și se înfundau înăbusit în fructe, fermentând beții, dulceți si extreme putreziciuni viitoare, iar în semințele abia formate generații noi. Buzele și sânii arămii ai fiicelor oamenilor, grânele, hoiturile de vite pe câmpurile fierbinți, totul se cocea sub raze. Cuvintele Niobeei se urcaseră în sus ca un ritm străin. În nemărginitul ocean solar erau o insulă neagră de încăpățânare.”

Niobe, fragment din „Euridice”

(imagine de pe youtube.com)

*informaţii: wikipedia