Povestire autobiografică, lentă (1)

– JURNAL 4×4 –

Fond sonor: Uncloudy Day – The Staple Singers

Îmi amintesc ca printr-un grilaj, tot mai neclar, seara aceea, beam şampanie, eram de acord sau nu cu o definiţie, se făcuse aproape 11, ne simţeam fericiţi, am văzut clanţa uşii de la intrare mişcîndu-se încet, halucinant de încet, poate nici nu se mişca, sau era apăsată cu un milimetru pe minut, ne-am ţinut respiraţia privind-o hipnotizaţi, la un moment dat s-a oprit, am expirat amîndoi fîsîind ca nişte ceainice înfricoşate, apoi a revenit la fel de lent, cu mare grijă, la poziţia iniţială. A doua zi am găsit în Herăstrău, la expoziţie, un Browning în ediţie bibliofilă. L-am luat. Nu puteam risca, doar ne făcuserăm atîtea planuri (mobilă, reparaţii prin casă, jucării, becuri, poate chiar o maşină) îndreptăţite de premiul pe care tocmai îl primisem din partea unei asociaţii a revistelor literare săteşti. După ce ne-am revenit din scena cu clanţa, am stat pînă noaptea tîrziu şi-am pus priorităţile pe hîrtie. Exact cum ne învaţă sociologii americani pe două coloane, first things first, urgenţele în stînga şi lucrurile importante în dreapta. Problemele noastre se încadrau simultan în ambele categorii, aşa c-am unit coloanele. Am tras mai multe linii verticale paralele care-au depăşit marginile hîrtiei trecînd pe faţa de masă, le-am intersectat, am pus puncte şi abia atunci a reieşit că prima necesitate era ursuleţul pentru copil care, dacă-l dai pe spate, zice mama. La o adică ar fi putut fi înlocuit cu păianjenul de plastic care ţiuie dacă-i dibui guguloiul situat în abdomen şi apeşi cît poţi de tare. Imediat ce-au aflat vestea mai mult sau mai puţin din revistele literare, mulţi cetăţeni cumsecade s-au apucat să mă gratuleze cu ritmice strîngeri de mînă în cele mai neaşteptate locuri, în parc, de exemplu, la fiecare zece minute, adică fix în punctul temporal cînd mă duc după pom. Simt cum îmi ies agale ochii din cap în timp ce ei nu-mi dau drumul mîinii, zîmbindu-mi din toată inima, nu mă lasă, uneori fac pe mine. Toţi se poartă ireproşabil, sînt bîntuit de recunoştinţă, ameţit, înviorat brusc la ore tîrzii cînd mă trezesc lac de blagodarenie. Saluturile care mă asaltează din toate părţile îmi încălzesc valvele cardiace obosite. Jugulara. Fibrilez. Şi ei sînt bîntuiţi de gratitudine, faţă de mine. Pînă şi la cantina de la serviciu am primit multă vreme mîncare mai bună. Cîştigasem concursul. Mi-am permis luxul de a-mi cumpăra abonament pe-o lună la metrou, zece ţigări de foi Half Corona şi o navetă cu apă minerală Bistriţa Năsăud scutită de taxe vamale. Mi-am încurajat soţia să se coafeze de două ori pe săptămînă. Mariana s-a conformat, zilnic şi în stil african, şi-a cumpărat şi o mască, am rugat-o s-o ascundă, să se mai coafeze o dată, mă neliniştea. Indivizi dintre cei mai apatici se mîndreau acum cu mine, unii mi-au plătit întreţinerea, alţii amenzile pentru parcare ilegală (care veneau întruna deşi n-am încă automobil), cei mai mulţi voiau să-mi plimbe copilul pe scară. Primăria a promis să-mi asfalteze aleea din faţa blocului. Dîndu-mi de înţeles că la un al doilea premiu o va şi boteza cu numele meu cu iniţiala tatălui în mijloc. Nu m-am mai dus cîteva zile-n şir la serviciu. Aveam o motivare inatacabilă.

Apoi, pe măsură ce zilele ce treceau, în gol şi parcă din ce în ce mai tîrşîit, lucrurile au prins să capete un aspect ceva mai neplăcut. Însă astea s-au petrecut mai tîrziu. Mai întîi au fost petrecerile organizate în cinstea mea, băutura, interviurile, vizitele. Felicitări, cadouri, pupături, o ploaie de prăjiturele, cu frişcă, ce mai scrieţi acum?, vă mai doare piciorul?, ce om extraordinar sînteţi, dac-aţi şti!, şi soţia dumneavoastră, şi copilul, răspundeam că nu, la mijloc era de bună seamă o confuzie, nu avusesem niciodată nimic la picior, dar cîinele?, cîinele era-n bucătărie şi mă privea cu ochii lui verzi, resemnaţi, oblici, şi-am priceput repede că nu făcea bine deloc, o fi presimţit ceva, îl durea stomacul, animalele ştiu întotdeauna ce urmează să se întîmple după atîtea felicitări, aşa că spuneam că mănîncă la ore fixe, doarme ca un prinţ şi aleargă pe gazon mai iute decît cîinele celuilalt scriitor, care nu luase premiu. Lumea se bucura. Deşi scrisul este o treabă foarte tristă. Mă gîndesc la textele compuse chinuit într-o cameră de doi pe doi, apropo de cîine, la scriitorul ce încearcă la fel ca animalul să surprindă nu orice, ci lucrurile importante, natura, moartea, de pildă, participam la multe înmormîntări, eram invitatul de onoare, sau o conturam frumos pe carton, cu carioca, cu coasa, cînd nu-mi ieşea cu efect din dramă personajul principal. Mă gîndesc la armonii. Frazele în interiorul cărora cauţi un cuvînt minuscul ce pentru majoritatea oamenilor nu-i decît un semn ca oricare altul, unul de circulaţie, să zicem, pe care-l poţi ignora fără probleme cu poliţia, în special în nopţile fără lună, şi cu toate astea te încăpăţînezi să-l cauţi, cotrobăi prin dicţionare, răscoleşti, examinezi variante, sinonime, şi, de obicei, dai de el cînd nu-ţi mai trebuie. Nu vreţi să candidaţi la un post de deputat? m-a întrebat într-o duminică joasă un om de afaceri cu un incisiv de platină. Avem nevoie de intelectuali, de unii adevăraţi, a adăugat el, incisivul îi ieşea scînteietor din profil. Cu premii. În după-amiaza aceleiaşi zile, şeful poliţiei mi-a propus să cumpăr pe mai nimic un Trabant de ocazie. Era o ocazie unică, verde, combi, cu jet de apă. Ordonezi ideile, îţi vin buluc altele, ţipi, te controlezi, pui un pansament. Lucrezi cu lupa, tai un fir epic prea lung, desfaci o replică, strîngi un şurub, apoi încă unul, aşezi o virgulă, cu penseta, presezi îndelung o propoziţie care se tot ridică, ştergi o alta c-o cîrpă specială pentru verbe prăfuite din piele de căprioară, ungi cu ulei pentru maşini de cusut un lagăr ruginit pe care s-a-nţepenit un personaj secundar, tragi cu cleştele o descriere, smulgi un copac, desparţi cu ferăstrăul o enumerare, în trei, renunţînd la un termen, pe urmă la toţi, regula spune că mai mult scurtezi decît adaugi, cînd nu se întîmplă invers.

(sursa foto: etelecom.ro)

Şi ce-o să faceţi cu banii de premiu, că şcoala noastră n-are WC, Mariana, dragă, nu ţi-ai luat cam multe rochii?, păi acum avem cu ce, da’ văd că nu te bucuri nici de scrin, l-am cumpărat ieri, un adevărat chilipir, din cireş, în principal reformulezi, mecanismul va ieşi mai mic, va semăna c-un ceas, încordezi arcul la maximum, auzi un pocnet, medicul îţi ia tensiunea, îţi găseşte maxima peste douăzeci, minima nu, poţi paraliza, unii chiar paralizează, aplici cîteva asteriscuri pe-un neuron, într-o arteră coronară, la microscop, substitui un cip, arunci un integrat, îndrepţi plăcuţele, segmentezi, scoţi toba de eşapament, verifici injectoarele, sistemul de direcţie şi capul de redare-înregistrare, Inspectoratul Culturii v-a numit cetăţean de onoare al oraşului, să ne trăiţi, aţi putea acum să ne trăiţi printre obiecte de lux, am nişte fotografii-tablou unice la preţuri tentante, un Messi pentru hol, că e cam întunecat, un Carlos pentru sufragerie şi-un Gogol în mărime naturală, în dormitor, apropo, da’ cînd o să vă-nmîneze banii pe care i-aţi cîştigat la concurs, ce concurs, ăla literar, nu ştiu, daţi un telefon, dai telefon la casierie, înlocuieşti cureaua de transmisie, rola presoare, un dialog, o metaforă, o bujie, mai scoţi un pom, lipeşti cu letconul cîteva contacte ale eroinei, oxidate de criză, de crampa scriitorului, cînd rămîi cu mîna strîmbată ca la loto, schimbi o rotiţă dinţată, un ax şi o manetă de sub tabloul de bord, pînă la urmă se va ivi în cameră un soi de ceas-automobil-magnetofon de asalt, montezi capacele, învîrţi din nou, la refuz, cheiţa de argint, şi-i dai drumul textului să meargă pe birou. Spre surpriza mea eram tot mai des acostat pe stradă de fete tinere care mă-ntrebau ce mai fac, textul ţăcănea abia audibil, mă pierdeam complet, surîdeam creştineşte, le pipăiam.

Acasă cădeam în visare. Uneori sughiţam.