Literatura de azi 
Eseist francez de origine cehă, Milan Kundera (născut pe 1 aprilie 1929) era deja un scriitor cunoscut pentru poezie, teatru, eseuri, iar primul său roman, Gluma, și nuvelele adunate în volumul Iubiri caraghioase fuseseră tipărite în ultimul an în peste 150.000 de exemplare, în momentul în care era spulberată de sovietici „Primăvara de la Praga”. În primul său roman, parcă presimțind viitoarea invazie sovietică, Kundera scrisese o satiră la adresa totalitarismului din era comunistă. Din acest motiv i-a fost ridicat dreptul de semnatură și au urmat represaliile. Noile autorități cehe pro-sovietice l-au exclus de la Catedra de literatură universală pe care o ocupa la Academia de Film și i-au eliminat cărțile din toate bibliotecile Cehoslovaciei.
A ieşi din tine nu înseamnă să ieşi din momentul prezent ca un visător ce evadează către trecut sau către viitor. Este exact pe dos: extazul e identificarea absolută cu clipa prezentă, uitare totală a trecutului şi viitorului. Dacă atât trecutul cât şi viitorul sunt abolite, secunda prezentă se află în spaţiul vid, în afara vieţii şi a cronologiei sale, în afara timpului şi independentă de el (de aceea poate fi comparată cu veşnicia, care este şi ea o negare a timpului).(…) Valoarea unei biografii constă în noutatea şi exactitatea faptelor dezvăluite. Valoarea unui roman, în dezvăluirea posibilităţilor, până atunci ascunse, ale existenţei ca atare; altfel spus, romanul descoperă ceea ce se află ascuns în fiecare dintre noi. Un elogiu curent adus romanului este de a spune: mă regăsesc în personajul cărţii; am senzaţia că autorul a vorbit despre mine şi că mă cunoaşte; sau sub formă de reproş: mă simt atacat, dezgolit, umilit de acest roman. Nu trebuie niciodată să batjocorim acest gen de judecată, aparent naivă: ea e dovada că romanul a fost citit ca un roman. (…)Mă gândesc la tinereţea pe care am trăit-o în Cehoslovacia. Scăpaţi de seducţia de primă instanţă a comunismului, simţeam fiecare pas mărunt îndreptat împotriva doctrinei oficiale drept un act de curaj. Protestam împotriva persecuţiei credincioşilor, apăram arta modernă proscrisă, contestam tâmpenia propagandei, criticam dependenţa noastră faţă de Rusia. Făcând toate acestea, riscam ceva, nu mare lucru, dar riscam totuşi, iar acest pericol (mic) ne dădea o plăcută satisfacţie morală. Într-o zi, mi-a venit o idee cumplită: nu cumva memoriile noastre erau dictate nu de o libertate interioară, nu de curaj, ci de dorinţa de a fi pe placul celuilalt tribunal care, din umbră, îşi pregătea deja şedinţele de judecată? (…)Fac declaraţia de adeziune la istoria romanului, deşi din toate romanele mele emană oroarea faţă de Istorie, faţă de această forţă ostilă, inumană, care, nepoftită, nedorită, ne invadează şi ne distruge vieţile. Şi totuşi, nu e nimic incoerent în această dublă atitudine, pentru că Istoria omenirii şi istoria romanului sunt lucruri total diferite. Dacă prima nu-i aparţine omului, dacă i s-a impus ca o forţă străină asupra căreia n-are nici o putere, istoria romanului (a picturii, amuzicii) s-a născut din libertatea omului, din creaţiile sale absolut personale, din opţiunile sale. Sensul istoriei artei se opune sensului Istoriei pur şi simplu. Prin caracterul său personal, istoria unei arte este o răzbunare a omului împotriva caracterului impersonal al Istoriei omenirii.
(„Testamente trădate”, traducere Vlad Russo)
Imagine de pe: youbigtalker.com
