Și scriitorii se ceartă, nu-i așa?

Nu e o noutate că scriitorii s-au tot certat, indiferent de epocă, de talentul fiecăruia sau de calitatea sa umană. Și, trebuie să recunoaștem, disputele nu (prea) aveau legătură cu opera sau cu ideile lor, ci cu grupurile de interese din care făceau parte și cu problemele extrem de personale dintre ei.

Exemplul folosit frecvent pentru a argumenta polemicile „literare” este cel al dușmăniei dintre Eminescu și Macedonski, în care, firește, ultimul a fost condamnat de toată lumea condeierilor, fără să i se permită să spună sau să scrie prea multe în apărarea lui.

Eminescu îl considera arogant și nu scăpa nici un prilej să-l atace în ziarul „Timpul”, mai ales că Macedonski critica ascuțit Junimea în care poetul moldovean era considerat un reprezentant de seamă. Totuși, se pare că, de fapt, conflictul dintre cei doi avea un substrat personal. Și, în afară de săgețile aruncate public, s-au găsit însemnări răutăcioase ale lui Eminescu inclusiv printre manuscrisele sale: „Dac-ar exista o înaintare absolută în omenire — un spor real de puteri — atunci Homer ar trebui să fi fost un măgar şi Macedonski un geniu — pe când tocmai contrariul e adevărat.”

Nici Macedonski nu s-a lăsat mai prejos; din păcate, spunem acum, și-a ales un moment neinspirat să scrie o epigramă dură și cinică – anul 1883, când Eminescu se îmbolnăvea. A fost o mișcare greșită care l-a costat mult. Toată lumea literară l-a pus la zid, l-a izolat, iar Macedonski s-a văzut aruncat în sărăcie din cauza refuzului publicării vreunei lucrări a acestui autor.

„Un X… pretins poet-acum

S-a dus pe cel mai jalnic drum…

L-aş plânge dacă-n balamuc

Destinul lui n-ar fi mai bun,

Căci până ieri a fost năuc

Şi nu e azi decât nebun”.

Din fericire, Macedonski a rămas în literatură ca un mare poet, un reformator, un prim reprezentant al simbolismului.

***

O altă ceartă de pomină care s-a concretizat într-o mișcare „de box” a fost cea dintre Garcia Marquez și Mario Vargas Llosa. Prieteni foarte buni, Marquez fiind chiar nașul fiului lui Llosa, au ajuns la un conflict fizic. În seara premierei unui film, în 1976, fără nicio explicație, în momentul în care s-au întâlnit, Marquez i-a dat un pumn cumătrului lui fără ca nimeni să știe motivul. Speculațiile nu au întârziat să apară – s-a sugerat că ar fi fost vorba de o dispută politică, dar cei apropiați au spus „cherchez la femme”. Când Llosa și-a părăsit soția pentru o stewardesă, aceasta s-a dus să se plângă chiar prietenului Marquez, iar scriitorul nu numai că a consolat-o (și nu doar cu vorbe calde), dar i-a sugerat chiar să divorțeze cât mai curând. Totuși, cei doi au păstrat tăcerea asupra incidentului, nu au dat niciodată vreo declarație referitoare la conflictul lor, lăsând presa să se hrănească doar cu supoziții.

***

Se cunoaște deja pasiunea cu care își trăiesc poeții viața, lucru ce a fost dovedit și de relația Rimbaud – Verlaine, importanți reprezentanți ai poeziei secolului XIX. Încurajările, inspirația reciprocă, dragostea, gelozia au avut, în egală măsură, un rol esențial în creația celor doi francezi, dar și în despărțirea lor dramatică, cu efecte hotărâtoare cel puțin asupra unuia dintre ei. Verlaine și-a părăsit familia pentru a trăi cu Rimbaud la Londra într-o relație intimă pătimașă. Consumul de alcool al celui mai în vârstă, precum și stimularea obținută de absint și hașiș, au tulburat de foarte multe ori legătura amoroasă. Iar în 1863, după o ceartă puternică și, probabil, tot sub influența băuturii, Verlaine îl împușcă în mână pe Rimbaud. Marcat de acest gest, deși avea doar 21 de ani, Rimbaud renunța la scris pentru totdeauna.

***

Revenind pe plaiuri mioritice, ar fi câteva accente de pus în cazul lui Rebreanu. Se știe că el a fost dușmănit foarte tare de confrați, mai ales în perioada în care ocupa funcția de director al teatrului Național din București, poziție ce era extrem de râvnită pe atunci. Doi dintre gazetarii importanți ai vremii, Pamfil Șeicaru și Nichifor Crainic, au declanșat atacuri furibunde în presă, îndreptate către „antecedentele penale” pe care se pare că le avea Rebreanu.

„Scandalurile se ţin lanţ. Campania contra mea continuă concentric, dusă de tot felul de elemente, câţiva scriitori şi ziarele opoziţiei. Sunt azi cel mai atacat om din România. Atacuri murdare care atentează mereu la cinstea mea, la descalificarea mea. E vădit că se caută pur şi simplu scoaterea mea din viaţa publică, adică din viaţa socială şi politică. Atacul început la S.S.R. caută să fie continuat spre a mă debarca de la Educaţia Poporului. Mi se pare că sunt si cel mai duşmănit scriitor de azi. Acestea sunt reversele gloriei!” erau rândurile scrise de Rebreanu în jurnal, în februarie 1930.

Iar în luna septembrie a aceluiași an, scriitorul revenea: „Am o sumedenie atât de mare de duşmani, cum nici nu-mi dau seama. În realitate aş putea zice că n-am decât duşmani și toţi numai din pricină că am ajuns într-o situaţie morală si materială atât de înaltă, încât îi supără pe toţi… Nu-i de făcut nimic. Ar trebui să nu mai scriu, să nu mai am nici un succes, ca să mulţumesc pe amicii mei. Plăcerea asta însă mi-e imposibil să le-o fac.”

Și n-a făcut-o.

***

„Sper că veţi hotărî să se facă o anchetă foarte serioasă şi în lumea scriitoricească şi în lumea teatrului. Corupţia este generală. (…) Dumneavoastră, prin organele de la secţie, ştiţi foarte bine că aceste lucruri există, că în teatru nu se face nimic, că în cinematografie se fac filme proaste, că scenariile se fac pe bază de prietenii” – așa suna un fragment dintr-o scrisoare adresată, în 1968, de Eugen Barbu către Ceaușescu. Președintele Uniunii Scriitorilor din acea perioadă și cel vizat în reclamație era Zaharia Stancu. Acesta recunoștea unele pierderi financiare ale revistelor literare, dar, în același timp, îi arunca în față „reclamantului” că „Luceafărul”, cea care se afla sub conducerea lui Barbu, era pe locul I la datorii. Eugen Barbu nu s-a lăsat mai prejos și a aruncat noi acuzații legate de diferite ilegalități făcute de cel care conducea trei instituţii importante: Uniunea Scriitorilor, Teatrul Naţional şi revista „Gazeta literară”, precizând că Stancu încurajează acordarea preferențială a împrumuturilor de la Fondul Literar.

La o ședință desfășurată în prezența lui Ceaușescu, Zaharia Stancu a cedat nervos, strigând: „Am 66 de ani şi doresc să nu mai conduc nimic: nici USR, nici Teatrul Naţional, nici „Gazeta Literară”! În mai puţin de trei ani mi-am pierdut vederea la ochiul drept, în curând nu voi mai vedea la doi paşi înainte. Nu vreau să mai fiu nimic!”.
Acum se afirmă despre el că a fost cel mai bun președinte al Uniunii Scriitorilor și cel care a apărat cu devotament această breaslă.

***

Orgoliul scriitoricesc al lui Marin Preda și al aceluiași (pus pe scandal) Eugen Barbu a dat naștere la un nou conflict în lumea literară a „epocii de aur”. Niciunul dintre ei nu se sfia să-l critice (folosesc un eufemism, desigur!) pe celălalt atunci când i se părea că are mai mult succes, că e mai în centrul atenției, că beneficiază de o lumină mai strălucitoare decât persoana proprie. În cazul lui Barbu, remarca făcută de Alex Ștefănescu privind sentimentul pe care-l trezește lectura cărților acestuia mi se pare cea mai corectă: permanent avem senzația că autorul romanului „Groapa” strigă în gura mare „Eu sunt scriitor şi scriu, uitaţi-vă la mine!”. Disputa permanentă cu Preda avea și acest substrat. Dar nu numai.

 ***

Să nu uităm nici de anglosaxoni în periplul prin lumea disputelor scriitoricești. Este cunoscută rivalitatea dintre Ernest Hemingway și F. Scott Fitzgerald. Istoria literară tinde să-i compare foarte des pe cei doi scriitori contemporani, iar anumite analize au afirmat că, de fapt, ostilitatea dintre ei s-a bazat și pe nesiguranța sexuală a fiecăruia dintre cei doi „nebuni”, de rolul de „macho” ce doreau să le fie atribuit. S-au cunoscut în 1925, s-a împrietenit destul de repede, iar Fitzgerald a publicat aproape imediat „Marele Gatsby”, un roman care s-a bucurat imediat de un succes de piață enorm. Pe motivul că Hemingway nu aprecia stilul de viață petrecăreț al lui Scott, relațiile s-au răcit. Rivalitatea dintre cei doi, însă, a continuat.

***

Iar exemplele pot continua… Din lumea literară românească sau de aiurea. Nouă, spectatorilor, nu ne rămâne decât să zâmbim și să citim  creațiile „combatanților”. În rest, timpul așterne praful de rigoare pe cei care sunt oameni ca și noi.

Sursa foto: adevarul.ro & jurnalul.ro