Irina Dincă
„Era o senzaţie ciudată, ameţitoare: mă simţeam deasupra tuturor, eu – eram eu, ceva de sine stătător, o lume, încetasem să mai fiu un termen al unei sume, ca întotdeauna, devenisem o unitate.” Înaintea lui Aldous Huxley, George Orwell ori Ray Bradbury, scriitorul rus Evgheni Zamiatin lansează un semnal de alarmă, drapat în voalurile metaforice ale ficţiunii, într-o seducătoare şi tulburătoare distopie în care efervescentul, indivizibilul, inepuizabilul eu este redus la un număr oarecare dintr-o mulţime, la un element controlabil, previzibil, manipulabil. Cele patruzeci de conspecte sincopate, ambigue, care alcătuiesc incitantul roman Noi, terminat de scriitorul rus în 1920 şi publicat în 1924 la New York, schiţează contururile vagi ale unei identităţi fluide, fracturate între directivele Statului Unic, care controlează în detaliu fiecare gest, fiecare gînd, fiecare dorinţă, şi reacţia de rezistenţă în faţa uniformizării, fie prin solidarizarea cu o forţă subversivă, fie prin căutarea unei soluţii individuale de regăsire a centrului de greutate. Evgheni Zamiatin gestionează cu abilitate dozele variabile de suspans, patetism şi ironie în construirea unui roman de anticipaţie în care cei o mie de ani ce îi despart pe „oamenii noi” de cei vechi se estompează neliniştitor, pînă la formula străvezie a unui premonitoriu avertisment.
În societatea închisă ca într-un glob steril de sticlă ce prinde contur în Noi, în numele unei raţiuni reci, rigide, inconturnabile, imaginaţia este extirpată brutal, printr-o operaţie de cauterizare a unui nodul cerebral în care ea şi-ar găsi forţa inepuizabilă. Coordonatele sistemului represiv sînt, pînă la un punct, similare cu cele ce vor fi schiţate mai tîrziu de George Orwell: dezumanizarea, spălarea creierelor, intruziunea statului în intimitatea fiecăruia, controlul maselor, ritualuri colective, „păzitorii” ce urmăresc şi încearcă „îndreptarea”, cu orice mijloace, a celor ce se detaşează din mulţime. Sub umbrela lui „noi”, numele devin numere, fără familie, fără rădăcini şi fără „copii privaţi”, roboţi angrenaţi într-un program draconic, care îi obligă să se trezească, să mănînce, să muncească şi să adoarmă la secundă, sincronizaţi precum celulele nediferenţiate dintr-un imens organism care gîndeşte în locul lor: „Noi sîntem cea mai fericită medie aritmetică”. Pentru captivii din această colivie ermetică fericirea este „nonlibertate”, visele sînt o gravă boală psihică, iubirea, mila ori gelozia sînt doar cuvinte desuete, fără referent, iar a fi original este o crimă, normalitatea fiind sinonimă cu banalitatea. Cu toate acestea, dincolo de Zidul Verde ce separă eşafodajul de sticlă translucidă al oraşului de desişurile obscure ale pădurii pulsează viaţa, în toată splendoarea ei ireductibilă la număr, la silogism, la ideologie. Un vag „ei” prinde contur în hăţişurile din inima pădurii: „primitivii”, supravieţuitorii, cei care nu au renunţat la libertate pentru un iluzoriu paradis artificial încearcă să spargă friabilul balon de săpun al Statului Unic. În confruntarea dintre „noi” şi „ei” se încleştează două forţe contradictorii, una mortifiantă, cealaltă vitală: „entropia şi energia. Una tinde spre beatitudinea repausului, spre un echilibru fericit; cealaltă – spre distrugerea echilibrului, spre o mişcare nesfîrşită, chinuitoare.”
Conspectele redactate de un personaj din interior, aparent integrat total, cu toată convingerea, într-un sistem fără fisură – şi tocmai de aceea, din start, suspect – , dezvăluie treptat devieri de la traiectoria neabătută a unui discurs oficial, derapaje ce perturbă sincronizările la secundă ale uriaşului mecanism statal a cărui portavoce se doreşte debusolatul diarist. Pînă la un punct, conspectele par a însăila două voci distincte, suprapuse: „poemul” închinat Statului Unic, elaborat „matematic” de raţionalul constructor al Integralului, care va duce „perfecta” civilizaţie pămînteană în spaţiul cosmic, interferează cu undele interiorităţii, la început firave, imperceptibile, apoi tot mai puternice, înăbuşind cealaltă frecvenţă. Limbajul matematic riguros, univoc, transparent, precum sticla rece care izolează şi totodată deconspiră mecanismul aseptic al Statului Unic, devine fluid, ambiguu, prilejuind construirea unor vagi metafore poetice, învăluitoare şi aluzive. Poezia irumpe în existenţa „numărului D-503”, transformînd linia dreaptă ce îi prestabilea traiectoria într-un zig-zag debusolant: singura forţă ce îl poate disloca de pe orbita cunoscută pe cumintele pion este iubirea, cu toate nuanţele ei cromatice imposibil de captat în cifre, în formule matematice, în ecuaţii. Statul controlează în detaliu fiecare relaţie, într-o domesticire a descătuşării erotice prin întîlniri prestabilite, implicînd o atent gestionată procedură birocratică prin care sînt abolite tocmai valenţele afective ale actului sexual. Monogamia este anulată, gelozia şi ataşamentul rămîn necunoscute pentru „numerele” ce se înscriu minuţius în tabel, programîndu-şi vizitele sexuale în cursul „orelor personale”, în fugare momente intime consumate cu „storurile trase”. D-503 se integrează fără fasoane, maşinal, într-un astfel de „triunghi” erotic prin care o împarte pe trandafiria O-90 cu prietenul său, poetul R-13, însă de abia după întîlnirea cu enigmatica I-330 se detaşează de turma prinsă orbeşte în rutina zilnică, iese din matcă şi încearcă să îşi croiască propria cale, în răspăr.
Misteriosul ics înfiripat între sprîncenele lui I-330 îl intrigă, îl irită şi îl atrage irezistibil pe D-503, care îndrăzneşte să exploreze, călăuzit de seducătoarea hetairă înveşmîntată nu în banala „unifă”, ci într-o rochie de un galben halucinant, coridoarele opace, ascunse în spatele Casei Antice şi, totodată, labirinturile propriei interiorităţi. Suprafaţa aparent impenetrabilă dobîndeşte profunzime, robotul îşi descoperă „sufletul”, devenind deodată „transparent”: „Am devenit de sticlă. Am văzut în mine, în interiorul meu. Erau doi de mine. Unul era cel dinainte – D-503, numărul D-503, iar celălalt…” D-503 se scindează convulsiv, într-o dedublare care îi aduce rimbaudiana revelaţie că „Je est un autre”, iar „celălalt”, cu „labele-i păroase”, primitivul atît de uman este un „intrus, un străin”, un necunoscut incontrolabil, impenetrabil, misterios precum orice număr iraţional ce îl înspăimîntă prin potenţialul infinit pe care îl presupune: „mă văd cu uimire pe mine, ca şi cum aş fi un «el». Ăsta sînt eu – el.” Prin această imersiune în interior, D-503 se desprinde din lumea plană a suprafeţelor şi pătrunde în cea tridimensională a sufletului: „Planul a devenit volum, corp, lume, şi asta în interiorul oglinzii – în interiorul dumneavoastră […]: oglinda rece reflectă, respinge; iar asta absoarbe şi orice lasă urmă – pe vecie.” Coerenţa e pulverizată, un amalgam de senzaţii se substituie raţiunii impasibile, un delir cromatic ia locul şirului ordonat de cifre, imaginaţia este chemată să completeze golurile, să umple absenţele, să vizualizeze „nemaivăzutul”, „lumea de dincolo de suprafaţă”, a formulelor iraţionale şi a ics-urilor indescifrabile.
Sîmburele de umanitate rezidă în energia degajată de imaginaţie: visul, iubirea, poezia nu pot fi apanajul unui „noi” impersonal, ele ţin de oscilaţiile sensibilităţii fiecărui „eu”. „Mecanismele nu au imaginaţie”, ele execută, se lasă folosite, pentru ele nu există semne de întrebare, doar o entropică „fericire” care le scuteşte de efortul de a gîndi, de teama de a trăi şi de chinul de a iubi. Provocatorul roman al lui Evgheni Zamiatin aduce polifonic, ironic, cînd subtil, cînd transparent, reacţiile posibile în faţa dilemei „ori fericirea fără libertate, ori libertatea fără fericire” ale rotiţei fără imaginaţie din angrenajul unui mecanism politic represiv, ale „celuilalt” din interiorul oglinzii, eliberat de constrîngerile colective, ale indecisului bulversat de cele două voci disonante. În subsidiar, dincolo de recidiva din final, balanţa înclină nu spre „tona” din talgerul soluţiei colective, ci spre „gramul” individual, dinamizat de energia ce se eliberează din tot ceea ce nu poate fi supus, formalizat, manipulat: „Ţi-e teamă pentru că e mai presus de tine, urăşti pentru că te temi, iubeşti pentru că nu poţi să o supui. Pentru că poţi iubi numai ceea ce nu ţi se supune.”
Evgheni Zamiatin, Noi; traducere din limba rusă de Inna Cristean, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 216 p.
