Literatura de azi 
Majoritatea romanelor lui Émile Zola (2 aprilie 1840 – 29 septembrie 1902), exemplu important al şcolii naturaliste, sunt parte dintr-un ciclu ce poartă numele Les Rougon-Macquart (Familia Rougon-Macquart). Având ca scenă cel de-al doilea imperiu francez, seria urmărește, pe parcursul a cinci generații, traseul ereditar al unor fenomene deviante precum violența, alcoolismul și prostituția într-o familie franceză obișnuită, ale cărei ramuri principale sunt cea a respectabililor Rougon și cea a infamilor Macquart. Conform propriei mărturii, „Vreau să ilustrez, la începutul unui secol de libertate și adevăr, o familie care nu se poate înfrâna din goana de a poseda toate bunurile pe care prezentul i le promite și care eșuează tocmai din cauza avântului nesăbuit și a luminilor amăgitoare ale momentului; [aceasta este] convulsia fatală ce însoțește nașterea unei noi lumi.”
Zola și-a riscat cariera, libertatea și chiar viața pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său J’acusse (Acuz!) a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian L’Aurore, condus de Ernest Vaughan și Georges Clemenceau. Articolul, formulat ca o scrisoare deschisă către președintele republicii, Félix Faure, acuza guvernul francez de antisemitism și invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj în Insula Diavolului. Cuvintele sale, „Adevărul este în marș și nimic nu-l va opri”, au rămas emblematice.*
Asta era mândria lui de artist, niciun lucrător partizan nu era în stare să facă un mâner ca al lui, uşor şi solid. Sculpta mai ales măciuliile cu o fantezie încântătoare, reînnoind întotdeauna subiectele: flori, fructe, animale, capete, înfăţişate cu un aer viu, real. Făcea totul cu un briceag; îl vedeai zile întregi cu ochelarii pe nas, scobind lemnul de merişor sau abanosul. (…)De ce i se refuza cu atâta încăpăţânare? O rugase de nenumărate ori, mărindu-şi ofertele, făgăduindu-i bani mulţi. Apoi, zicându-şi că poate este ambiţioasă, îi făgăduise că o va numi premieră de îndată ce va avea un raion vacant. Şi ea refuzase, totuşi, refuza mereu! Era pentru el o mare nedumerire, o luptă în care dorinţa lui creştea. Cazul îi părea imposibil, copila aceasta va sfârşi prin a ceda, căci el considerase întotdeauna cuminţenia unei femei ca un lucru relativ.(…) Zilele i se scurgeau în aceeaşi obsesie dureroasă. Imaginea Denisei se redeştepta odată cu el. O visase toată noaptea, îl urma în faţa mesei de lucru din biroul lui unde semna poliţe şi mandate, de la orele nouă până la orele zece. Îşi îndeplinea munca automat, o simţea mereu prezentă, spunând mereu „nu”, cu aerul ei liniştit.(…) Pentru el, ea juca un rol, cel mai iscusit dintre roluri; căci dacă i s-ar fi dat din prima zi, fără îndoială că Mouret ar fi uitat-o a doua zi, pe când refuzându-l, îi biciuise dorinţa, aducându-l în stare de a săvârşi orice nebunie. O rafinată, o vicioasă n-ar fi procedat altfel decât această nevinovată.
(„La Paradisul femeilor”, traducere Diana-Irina Gabor)
*sursa informaţii: wikipedia
Imagine de pe youtube.com
