Desfătări și alte mărunțișuri de demult

După câteva remarcabile cărți despre viața cotidiană și amoroasă a primei modernități românești, după articole și intervenții publice despre epoca fanariotă și, deloc în ultimul rând, după contribuția importantă la scenariul filmului Aferim! (regizat de Radu Jude), nu se mai îndoiește nimeni de profesionalismul Constanței Vintilă-Ghițulescu. Avem în ea, deopotrivă, ochiul ager al istoricului de vocație și pana evocatoare a scriitorului de talent. Nu e ușor să pui în pagină, de fiecare dată, fluent și captivant, ”poveștile” adevărate pe care le descoperi în uitate documente de arhivă și să redai, astfel, tabloul viu al unei lumi care a generat, în mod fundamental, etosul României de azi.

Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească. 1750-1860 (Humanitas, 2015) e ultima lucrare a prestigioasei autoare. Mecanismul de naștere a ”poveștilor” despre mărunțișurile care, adesea, scapă marii istorii (bucătăria și obiceiurile legate de hrană, modurile de socializare, igiena, peterecerea timpului, bolile, peisajul citadin, moda, practica morții), e foarte aproape de poetica literaturii. Și nici nu putea fi altfel, de vreme ce a trebuit să lucrezi nu doar cu date concrete, luate direct de la variatele ”izvoare ale cotidianității” (memorii, scrisori, acte de cancelarie, manuscrise, cărți românești și străine la subiect), ci și cu unele imaginare, improvizate pornind de la ce se știe despre o anume paradigmă a cotidianului. Afirmă Constanța Vintilă-Ghițulescu: ”Bineînțeles că toate cele spuse aici se construiesc doar în imaginația mea (și poate și a cititorului!) după lectura atâtor documente, și bineînțeles că nu vom ști niciodată adevăratele mirosuri de pe Podul Mogoșoaiei. Dar asta nu ne împiedică să încercăm reconstruirea acelei lumi, testând mirosuri, miresme, savori, sunete, muzici, culori, peisaje, deslușind atitudini, gesturi și posturi în spatele unui vocabular inspirat de miresmele Orientului. Este ceea ce vă propun prin această carte, dorind să recompunem scene de viață cotidiană din jurul anului 1800, așa cum le-am imaginat (s.m., AGR) după lecturi multiple prin labirintul trecutului. Temele nu sunt aprofundate, în sensul epuizării lor, nici nu ne dorim acest lucru, nici n-ar fi posibil din rațiuni cât se poate de obiective: noutatea lor în istoriografia românească și marea cantitate de documente rămase inedite. Aprofundarea unor astfel de teme ar însemna, de fapt, volume imense pentru fiecare subiect în parte. Îmi propun doar să ofer scene de viață cotidiană, însoțite de importante și numeroase surse arhivistice, gândind și sperând că poate voi împrăștia măcar o parte din mitul așezat peste trecutul nostru: acela că «nu există surse»”.

Așadar, fascinante ”scene de viață cotidiană” avem, în cartea autoarei, o lume colorată, parfumată și zgomotoasă, cu personaje, peisaje și obiecte, desprinse, parcă, din poveștile cu boieri, domnițe și servitori, cu străini, țărani și orășeni, cu țigani de curte, funcționari, militari, spițeri, guvernante, ambasadori și domnitori. Asistăm la ritualul meselor încărcate de bucate și la servitul cafelei în ibrice și ceșcuțe, trecem prin fumul ciubucelor și inspirăm visătorul afion, vizităm cămări aromate și odăi decorate oriental, ne plimbăm cu trăsura, pe strada mare și-n împrejurimile pitorești ale Bucureștiului de altădată, mergem la baluri, dansăm la zaiafeturi, trândăvim și bârfim, citim gazete și calendare ortodoxe, întinși pe divanuri și pe canapele, îmbrăcați după felul celor care au dictat gusturile valahe. Nu sunt ocolite aspectele mai puțin plăcute, căci, nu-i așa?, viața le conține pe toate, iar ”patima și desfătarea” atrag și ”obidă”, nu numai bucurie. Avem Mâncăruri românești și gusturi franțuzești, avem Dulcea sastiseală și Petrecerea teatrală, dar avem, în colțuri nu întotdeauna ferite, gunoaiele din orașe (Ubicuitatea murdalâcului), latrinele din spatele caselor (Un loc pentru trebuințele firii), inevitabilele neputințe trupești (Halene și miresme; Greieri, purici, păduchi; Serviciu sanitar), arzătoarele boli venerice, durerile sâcâitoare de dinți și chiar Spectacolul morții. Profund balcanică și abia amușinând Occidentul, lumea românească de la granița veacurilor al XVIII-lea și al XIX-lea reprezintă în grad maxim contrastul, în cele spirituale, în cele materiale, în cele sociale și-n cele ”politicești”. Public sau privat, românul sfârșitului de eră fanariotă se desprinde greu de înapoiatele habitudini turco-grecești, pentru a păși, timid, în zonele limitrofe ale civilizației occidentale. Autoarea recunoaște că a vorbit mai ales despre cei ce au lăsat semne, adică despre cei mai bogați, mai importanți, care au avut ceva de spus. Ceilalți, săracii din bordeie și analfabeții neștiuiți ”s-au amestecat odată cu pământul”. Ei intră în istorie mai tîrziu, când documentele oficiale ale recensămintelor și ale anchetelor de poliție îi scot din anonimat, de cele mai multe ori cu tot felul de culpe și exagerări. Dacă ”românii nu sunt mai curați sau mai murdari decât ceilalți locuitori ai Europei”, ei sunt, totuși, mai întârziați, în toate. Parte, din cauza propriilor date antropologice, parte, din cauza pliului istoric în care, fără voia lor, au fost aruncați.

Ilustrez ideea contrastului ce caracterizează spațiul românesc din epoca abordată de autoare prin două savuroase secvențe. Prima e culinară și se referă la ”masa bogatului”: ”Dimineața se deschide cu un pahar de apă rece, o cafea amară, o linguriță de dulceață sau de șerbet. Urmează apoi zacusca, adică gustarea de dimineață, pentru că sensul inițial al acestui termen, împrumutat odată cu venirea rușilor, acesta este. Un prânz obișnuit începe cu un aperitiv, atât de necesar pentru a stârni pofta de mâncare. Doctorul Constantin Caracaș povestește că boierii preferă «câte un pahar de rachiu de vin simplu sau amestecat cu aromatice de roze, mentă, ambră, cafea, aloes, foi de chitru, chinamon, angelică și altele» sau vutci de ienupăr, de scorțișoară, de chitră și de lămâie, de flori de mărgăritărel, de trandafir, de anason sau de cuișoare sau simplu «gătite cu zahar». Urmează «conserve de pește de mare, ca sardele, lacherdă, licurini sau icre, măsline, salam de Italia, brânzeturi felurite, locale și străine». Printre cele locale sunt apreciate brânza de burduf și urda, cărora li se adaugă cașcavalul de Gorj, de Câmpina și de Penteleu. Mămăliga este fiartă în lapte sau făcută după rețete aparte cu unt, brânză, smântână sau aromate. Pâinea este bine coaptă, ușoară, albă și pufoasă. Salatele sunt diverse: de lăptuci, de andive asortate cu capere, felii de lămâie, oțet, untdelemn și zahăr; de sparanghel, de sfeclă roșie coaptă în spuză, de morcovi, de cicoare, asortate cu capere, cu stafide, cu oțet de trandafiri și zahăr sau cu semințe de rodii.”

Cealaltă secvență, mai puțin plăcută, dar la fel de plastică, în sinusoida evocării, e despre mirosurile din orașe: ”Simigeriile, brutăriile, măcelăriile, tăbăcăriile, boiangeriile, cârciumile răspândesc mirosuri și duhori. Spre cer nu se înalță numai miros de covrigi proaspeți, de pâine aburindă sau de cârnați pe grătar, ci și fum, «putoarea fierberilor», «duhoarea cuhniilor», care reprezintă un amestec de ars și afumat, de acru și stricat, de dulce și amar, de stătut și vechi. Mai e putoarea cărnurilor ce-au fermentat și s-au răscopt pe tejghea și în magazii. Roiuri de muște se agită vara în jurul stârvurilor, atrase de mirosurile fetide, haitele de câini dau roată rămășițelor, oaselor, hoiturilor aruncate pe maidan și pe malurile Dâmboviței, stârniți de mirosurile grele ale cărnurilor intrate în descompunere.”

Veritabilă ”fereastră către trecut”, cartea Constanței Vintilă-Ghițulescu se citește ca un roman de epocă. Documentată, doldora de detalii picante și de informații inedite, lucrarea arată cât de literară poate fi o carte de istorie a vieții cotidiene. Din nou, vedem cât de importantă este imaginația, inclusiv în științele care se revendică de la cele mai precise surse.

(text apărut în revista „Convorbiri literare”)