Alex. Ștefănescu
În Scrisoarea I Eminescu își folosește imaginația prodigioasă pentru a descrie, întâi, geneza Universului și, apoi, sfârșitul lui. Ca și adepții teoriei Big-Bang-ului, poetul crede că, după multe miliarde de ani de expansiune, va urma un fenomen contrar, de recădere a lumii în ea însăși, până la reinstaurarea nimicului.
„Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,/ Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,/ Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…”
Cuvântul „cade” este dovada uimitoare a coincidenței dintre gândirea unui poet din a doua jumătate a secolului nouăsprezece și gândirea științifică din a doua jumătate a secolului douăzeci. Simțul comun ne face să credem că Universul există dintotdeauna și că va exista întotdeauna. Îi trebuie cuiva geniu ca să „vadă” în trecutul îndepărtat o explozie inițială și în viitorul îndepărtat o implozie. Este posibil ca toată această construcție de idei, și a poetului, și a oamenilor de știință, să fie o fantasmagorie. Vom afla adevărul abia peste multe miliarde de ani! Dar până atunci nu putem fi decât cuceriți de această reprezentare a creșterii și descreșterii Universului (a unei ciclicități pe care în plan istoric Dimitrie Cantemir a numit-o „incrementa atque decrementa”, iar Giambattista Vico – „corsi e ricorsi”).
În afară de neobișnuita sa imaginație prospectivă, Eminescu are și capacitatea de a-și vizualiza ideile. El „povestește” ce se va întâmpla cu soarele la mult timp după moartea noastră, ca și cum ar fi călătorit în viitor și ar fi fost martor al stingerii lui. Rezultă un tablou grandios, de o tristețe sfâșietoare:
„În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,/ Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;/ Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,/ Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’/ Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;/ Iar/ catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,/ Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit.”
Se remarcă, prin forța lor expresivă, versurile: „Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși”. Eminescu nu avea de unde să știe că epuizarea exploziilor nucleare − explozii care durează de miliarde ani și din care rezultă căldura de mii de grade Celsius a soarelui și lumina lui albă orbitoare − se va manifesta printr-o răcire drastică și emiterea de lumină roșie. Sunt principii ale fizicii atomice încă necunoscute pe vremea poetului. Dar el a intuit modul cum va agoniza soarele, făcând probabil o analogie cu dispariția lui zilnică, asfințitul. Când apune, soarele devine într-adevăr roșu și se-nchide ca o rană printre nori întunecoși (care de obicei apar la orizont chiar și după o zi senină). Iar noaptea se face, în mai mică sau mai mare măsură, frig. Datorită acestei experiențe comune tuturor oamenilor înțelegem și noi atât de bine viziunea poetului și trăim emoția lui.
Cuvântul rană, oricum un cuvânt puternic, care are întotdeauna rezonanță în conștiința noastră, devine și mai puternic folosit de Eminescu, ca termen de comparație pentru un fenomen cosmic. Un soare însângerat, aceasta este imaginea care ne rămâne în minte după lectura versurilor eminesciene. Ne înfioară misterul unei corespondențe între suferința noastră și suferința firmamentului, pe care soarele se închide ca o rană înainte de a dispărea definitiv.
