Un criminal în serie

– Ce legătură poate fi între o elevă de liceu, o gospodină de vârstă mijlocie și un sexagenar?

Rostind cuvântul „sexagenar“, Miron Stratilat are o ușoară poticnire în glas, pe care altădată aș fi taxat-o urgent, dar acum mă lasă rece.

Stăm amândoi în biroul nostru strâmt – botezat de cole­gul meu de trudă „bârlogul creierelor“, un modest omagiu adus înaltelor noastre însușiri de criminaliști. De două săptămâni nu mai știm ce e aia potol ca lumea, soi așijderea, fiindcă în zona noastră și-a făcut apariția un criminal în serie care curmase trei vieți omenești – ale celor pomeniți mai sus. Pe toți îi omorâse în Herăstrău, puțin după miezul nopții, lovindu-i în cap cu un ciocan – de fiecare dată un altul. Armele crimelor fuseseră descoperite pe pieptul răposaților, așezate frumos, ca o semnătură inconfundabilă.

Din când în când, ușa biroului nostru se deschide și câte un nepoftit fără treabă își vâră nasul, dornic să stea la taclale. Fără să ridice ochii de pe hârtiile pe care le are în față, partenerul meu zbiară de se aude în toată clădirea:

– Afară!

Indivizii se retrag ca speriați de bombe.

– Probabil că nici una.

Miron se uită la mine uluit. De la întrebarea pe care o pusese trecuse ceva vreme încât o și uitase. Își duce semnificativ un deget la tâmplă și glăsuiește galeș:

– Încă unul care s-a dilit de prea multă muncă. Hai să luăm pe loc repaos! Măcar o săptămână să ne zbenguim și noi la mare. Dormim pe plajă, că n-avem noi lovele pentru cinci stele, și ne clătim ochii cu spurcăciunile care au costume de baie confecționate din resturile unui șiret.

Îl las să viseze, iar eu îmi continui gândurile legate de afurisitul de caz care ne-a căzut în brațe. Ce mobil o fi având criminalul? Jaf nu, viol nu. În parc, noaptea, sunt gardieni. Cum se face că nimeni n-a văzut și n-a auzit nimic?

De pe coridor se aude zarvă. Iar au adus la arest niște bețivani care s-au încăierat în toiul nopții la ieșirea din cârciumă sau câteva pipițe care practică meseria cea mai veche din lume.

– Ce mă miră cel mai mult e că nici una dintre victime n-a strigat după ajutor. De parcă asasinul le-ar fi cunoscut. Sau le-ar fi inspirat o deplină încredere.

– Când să mai strige după ajutor? A venit pe la spate, le-a pocnit în freză și gata, sus pe năsălie.

– Medicul legist a stabilit că loviturile au fost aplicate din față.

Miron n-are timp să-mi răspundă. Ușa se deschide din nou.

– Afară!, zbiară partenerul meu ca scos din minți.

În prag însă e chiar Șefu’ cel Mare. E și el tras la față și cred c-a dat jos ceva kilograme de când cu blestemata asta de afacere. Fără să-l bage în seamă pe Miron, ne comunică sec, de parcă ar prezenta starea vremii.

– S-a mai comis o crimă în Herăstrău. În același mod.

– Cine a mierlit-o?, se interesează partenerul meu, care și-a revenit din fâstâceală și e numai lapte și miere.

– O studentă.

– Ce naiba căuta la ora aia în parc? Învăța la seral? În orice caz, omul nostru are o provizie serioasă de ciocane.

Miron știe ce spune. Și-a tocit pingelele alergând din magazin în magazin pentru a afla dacă vreun vânzător nu-și aduce aminte de vreun cumpărător care a achiziționat ciocane en gros.

Șefu’ nu-i răspunde. E vizibil prost dispus. Cum să nu fie dacă gazetarii îl iau zilnic în șuturi și din incompetent nu-l mai scot?

– Frec podelele cu voi dacă nu-l prindeți în 48 de ore. Marș la treabă!

Așa cum era de așteptat, iese trântind ușa. De pe un perete se desprinde o bucată de tencuială. Miron se uită cu jale la grămăjoara albă de pe podea.

– Încă o ușă trântită și trebuie să ne facem rost de alt sediu.

O liniște nefirească s-a instalat brusc în întreaga clădire.

– Hei! Ce facem? Ieșim în peisaj?

– Da. Dar mai întâi dă-mi lista gardienilor din parc. Vreau să stau de vorbă cu ei.

– Las’ c-am stat eu de vorbă. Niște ciumeți.

Oftând, îmi întinde totuși o foaie de hârtie.

– Chiar ai vorbit cu toți?

– Da’ ce-s într-o ureche? Numai cu cei care erau de serviciu în nopțile cu pricina.

– Fă rost de lista completă. Ai plecat? Ai venit?

Dispare ca propulsat de un resort și când revine agită triumfător o altă foaie de hârtie.

– Ordin primit, ordin executat. Adresați-vă la Miron Stratilat. Promptitudine și eleganță.

Parcurg lista fără grabă. Oare nu cumva îmi pierd vremea? Tocmai când îmi vine să cred c-am luat-o pe o pistă greșită, tresar la citirea unui nume.

– Interesant, murmur eu.

– Ce naiba găsești interesant în catalogul ăla? Auzi ce nume: Pavel Potârniche, Ionel Epure, Benone Zgaibă…

Îl las să bombăne și-i spun cu veselie în glas:

– Drăgălașule, știi ce-o să faci tu începând de mâine seară? Îmbraci frumușel niște zdrențe de vagabond și ieși la ventilație prin Herăstrău…

Sare ca ars.

– Da’ ce, am căzut în scăfârlie? Ca să mă întâlnesc cu tipul cu ciocănelul?

…În prima noapte nu se întâmplă nimic. Nici în a doua. În timp ce-l privesc pe Miron cum se plimbă pe aleile celui mai mare parc din București, începe să mă cuprindă îndoiala. Dacă bănuiala mea e o aiureală? Nici măcar ima­ginea partenerului meu care poartă un tricou jerpelit, niște pantaloni prea scurți și în picioare are propriii lui pantofi – o marcă de lux, de care e mândru – pentru că nu s-au găsit alte încălțări pe măsura lui la magazie, nu mă binedispune. Îl urmăresc de la mică distanță, ascunzându-mă după copaci, după tufișuri.

O vreme nu se petrece nimic. Parcul e pustiu. Se aude doar orăcăitul broaștelor. Din când în când, câte o pasăre își ia zborul și se mută pe creanga altui pom.

Într-un târziu, de Miron se apropie o umbră. Falsul vagabond se oprește, ezită, apoi îl văd cum își continuă drumul cu pași siguri. E și normal; cel care îi aține calea e un gardian. Acum o să-l ia la trei păzește și o să-l dea afară din parc.

– Ce naiba umbli brambura la ora asta?

Glasul gardianului e sever, dar probabil că în sufletul partenerului meu a coborât liniștea.

– Șefu’ scump, sunt din branșă, sunt…

Dar n-apucă să-și deconspire adevărata identitate. Gardianul scoate ceva de la centură. Un pistol? Nu. În lumina clară a felinarului lângă care se află cei doi zăresc în mâna lui un ciocan pe care îl ridică amenințător. Dar n-apucă să-i sfarme țeasta lui Miron. Din trei salturi sunt lângă asasin, îl apuc în brațe și-l imobilizez.

– Ce stai ca o curcă beată? Pune-i cătușele!

Miron se dezmeticește rapid și-i pune brățările de oțel.

– Ce-ai cu mine, nenicule? Ce rău ți-am făcut? Da’ pe ăilalți de ce i-ai băgat în pardesiu de scânduri?

– Ce să aibă?, îi îmbogățesc eu encefalograma. Voia să se răzbune pe colonel. Voia să-l bage în belea. Fiindcă Șefu’ cel Mare l-a dat afară din poliție după ce l-a prins luând mită. De fapt, nici n-avea ce căuta în uniformă. Îi fila o lampă de mult. Nu-i așa, Victor Caraman?

Sursa foto: deephowordpress.com