Andreea Nanu Am primit recent invitația de a face portretul unui personaj feminin din literatura universală… Alegerea nu mi-a fost uşoară. În primul rând pentru că am pornit la drum cu ideea că ar trebui să fie un personaj în care să mă recunosc. Am ezitat, într-o primă instanță, între eroinele Virginiei Woolf, Doamna Dalloway și Orlando, a căror prezență e atât de intensă încât ajunge să dea chiar numele romanelor scriitoarei britanice. Arhitectura lor interioară complexă hrănește însăşi arhitectura romanescă ce respiră în aceste ample tempouri narative. Am renunțat la Clarissa D. și la Orlando fiindcă nu reușeam să le fac portretul așa cum îmi imaginasem. Mi-am dat seama că, în ce mă privește, nu mă identific aproape niciodată cu personajele feminine. E valabil pentru lecturile mele dar și pentru scrisul meu. Mă aflu, ca scriitor, în poziția personajului masculin care privește o femeie. Asta fiindcă mă atrage ideea de feminitate și găsesc extraordinar de interesantă varietatea ipostazelor în care feminitatea s-a tradus, de la o epocă la alta, traversând diferite contexte istorice, culturale, de mentalitate. Mai mult decât atât, cred că „feminitatea” depășește granițele genului. Mai ales în literatură, feminitatea devine însușirea nu doar a unei femei sau a unui bărbat, ci chiar a unei împrejurări concrete de viață. Cum ar fi, bunăoară, o întâlnire. Aceea dintre cele două personaje imaginate de Thomas Mann: Hans Castorp și Clavdia Chauchat, în Muntele vrăjit.
*
„…De ce am ales-o tocmai pe Clavdia? Fiindcă mi-a oferit posibilitatea de a o descrie prin ochii lui, prin „ochii vrăjiți” ai lui Hans. Portretul Clavdiei se recompune din ritualul care precede întâlnirea reală a celor doi. Ritualul acesta începe cu observația distantă care mimează indiferența, crește prin importanța pe care Hans o acordă gesturilor mărunte, aparent nesemnificative ale doamnei Chauchat, pentru a căpăta în cele din urmă concretețe, o extraordinară limpezime în conversația îndrăgostită care încheie primul volum din Muntele vrăjit.
Vă voi descrie chipul Clavdiei Chauchat treptat, urcând, împreună cu Hans Castorp, treptele unei descoperiri.
Hans Castorp și Clavdia Chauchat, Der Zauberberg, film, 1982
(sursa foto : violetamarinescu.blogspot.com)
Primul pas, într-un portret, este să schițezi conturul în cărbune. Acestei schițe sumare i-ar corespunde observarea de la distanță a detaliilor care atrag privirea, fixând chipul iubitei în ramă. Clavdia Chauchat e mereu grăbită, alunecă parcă în loc să meargă, ceea ce-i conferă un farmec aparte în ochii lui Hans Castorp. Vestimentația e cochetă dar oarecum neglijentă, la fel ca gesturile ei (trântește ușa de fiecare dată când intră în sala de mese, face cocoloașe de pâine…) gesturi taxate sever de venerabilele doamne așezate la aceeași masă cu Hans Castorp.
Apoi, într-un portret intervin umbrele. Umbrele sunt anticamera culorilor, la fel cum șoaptele îndrăgostirii pregătesc trecerea spre iubirea matură. Prima umbră, primul joc între lumină și obscuritate, între certitudine și nesiguranță este, pentru Hans Castorp, descoperirea numelui.
„-Îi spun Minka, dar oare cum se numește în realitate?… Doamna Chauchat se numea Clavdia. Hans Castorp nu înțelese imediat. Ceru să i se repete numele și-l silabisi înainte de a-l pricepe. Apoi îl repetă de mai multe ori și, privind spre doamna Chauchat cu ochii plini de vinișoare roșii, încercă să vadă dacă i se potrivește.
– Clavdia, spuse el, da, e minunat că se numește astfel, i se potrivește foarte bine.”
Apoi, timpul. Într-un portret, culoarea are nevoie să se odihnească, să se așeze. La fel, impresiile primei întâlniri au nevoie de timp pentru a se decanta. Imaginea misterioasei Clavdia se desface ca meandrele unei ape peste țărmurile copilăriei, adunându-se ca într-un receptacul în chipul unui coleg de școală, Pribislav Hippe, de care-l legase o prietenie timidă, tandră, feminină.
„…Întâlnirea îl zgudui atunci când se petrecu, dar și mai târziu, când se gândi la ea. Niciodată nu văzuse chipul doamnei Chauchat atât de aproape și atât de limpede, în toate amănuntele lui: putuse să zărească chiar niște fire de păr scurt care ieșeau din împletitura cozii blonde, ce bătea ușor într-un roșu-arămiu, fiind încolăcită foarte simplu în jurul capului, căci nu fusese decât o distanță de câteva palme între fața lui și fața ei, care avea forme atât de stranii – însă pentru el obișnuite de multă vreme – și care-i plăceau mai mult decât orice pe lume: forme exotice și caracteristice (căci numai ceea ce ne apare straniu ni se pare că are caracter), de un exotism nordic și misterios, ce te îndemnau să le pătrunzi taina în măsura în care aceste caracteristici și proporțiile lor erau greu de precizat. Însă cea mai categorică dintre ele era, fără îndoială, proeminența accentuată a pomeților plasați foarte sus: ei presau puternic ochii așezați excepțional de departe unul de celălalt, înspre tâmple, făcându-i oblici și totuși dând obrajilor o adâncitură suavă care, la rândul ei, părea să accentueze senzualitatea buzelor răsfrânte. Dar erau mai ales ochii înșiși, acești ochi înguști de kirghiză și de o formă într-adevăr fermecătoare, de un cenușiu-albastru sau de un albastru-cenușiu, culoarea munților îndepărtați și care, câteodată, printr-o privire piezișă ce nu urmărea să vadă ceva, se topeau într-o colorație nocturnă, tenebroasă și împăienjenită – …semănau într-un mod izbitor și aproape înspăimântător cu cei ai lui Pribislav Hippe!”
Așadar, Hans Castorp este îndrăgostit, așa cum el însuși o mărturisește, de Clavdia Chauchat. Acest „copil răsfățat al vieții” are parte de aventura vieții lui pe care aș descrie-o drept ascensiune răsturnată. El urcă pe culmea muntelui vrăjit, la sanatoriul Berghof, coborând, de fapt, în abisurile naturii umane, scufundându-se în adâncurile tainice ale iubirii pentru enigmatica doamnă Chauchat.
Iubirea este starea de grație în care poți face cu cea mai mare acuratețe portretul cuiva. Hans Castorp începe prin a-i descoperi înfățișarea, apoi numele. Liniile portretului se precizează, la fel și spiritul capătă curaj, într-atât încât simte nevoia să descopere o limbă nouă în care să-i poată vorbi numai ei, Clavdiei. Hans Castorp alege franceza. O limbă a rafinamentului dar și a preciziei când vine vorba despre nuanțe.
„- Aimer… Aimer… Qu’est-ce que c’est! Ça manque de définition ce mot là. (…) Moi, tu le remarques bien, je ne parle guère le français. Pourtant, avec toi, je préfère cette langue à la mienne car pour moi, parler français, c’est parler sans parler, en quelque manière, sans responsabilité, ou comme nous parlons en rêve. (…)
Portretul doamnei Chauchat pare lipsit de substanță, la o primă impresie numai. Doar adăugarea treptată a detaliilor, care se depun ca aluviunile purtate de maree la țărm, ne iau prin surprindere către final, așa cum îl surprind și pe Hans Castorp. Chipul Clavdiei Chauchat pare să fi călătorit în memoria și în imaginația lui Hans o viață întreagă. De aceea, iubirea pentru Clavdia devine un labirint al cunoașterii și al recunoașterii. În cazul lui e valabilă zicala: nu iubim cu ardoare decât ceea ce am mai iubit cândva. Întreaga ființă lăuntrică a lui Hans se metamorfozează. Nu doar spiritul se adaptează la exigențele acestei iubiri care i se refuză, ci chiar și trupul asumă magia iubirii, îmbolnăvindu-se. Hans e bolnav de iubire, suferința lui e una estetică înainte de a fi trupească. Boala lui e și prilejul care i se oferă pentru a imita, cât mai fidel, mișcările lăuntrice ale Clavdiei Chauchat.
„Febra trupului meu și bătăile inimii mele obosite… nu sunt nimic altceva decât dragostea mea pentru tine. Da, această dragoste care m-a învăluit chiar din clipa în care ochii mei te-au văzut sau, mai curând, când am recunoscut, când te-am recunoscut pe tine – și este evident că ea m-a adus în locul acesta…da, e adevărat, te-am mai cunoscut odinioară, și pe tine, și ochii tăi minunat de oblici, și gura ta, și vocea cu care vorbești – odată, de mult, când eram licean și ți-am cerut creionul ca să te pot cunoaște în sfârșit într-un fel monden deoarece te iubeam nebunește…Te-am iubit dintotdeauna, căci tu ești Tu-ul vieții mele, visul meu, soarta mea, dorul meu, dorința mea eternă… ”
Cred că portretul Clavdiei Chauchat ni se întipărește în minte prin emoția pe care o produce asupra lui Hans. Clavdia însăși nu este frumoasă, nici măcar feminină. Alchimia privirii lui Hans, privirea lui vrăjită, o transformă pe doamna Chauchat într-o iubită de dincolo de timp, în a cărei simplă prezență eroul lui Thomas Mann regăsește emoția intensă a unei îndrăgostiri din adolescență. Clavdia rămâne o femeie care își permite să disprețuiască timpul la fel cum, printr-o ușoară atitudine zeflemitoare, îl ține la distanță pe Hans Castorp. Cu toate astea, în ciuda venirilor și plecărilor intempestive ale doamnei Chauchat, Hans Castorp, spirit curios și dornic de a face din iubire o experiență a cunoașterii, desăvârșește portretul Clavdiei cu cea mai prețioasă culoare: eternitatea.
„Trebuie să știi că pentru mine faptul de a sta așa, lângă tine, e ca un vis – comme un rêve singulièrement profond, car il faut dormir très profondément pour rêver comme cela… Je veux dire: c’est un rêve bien connu, rêve de tout le temps, long, éternel, oui, être assis près de toi; voilà l’éternité. (…) ”
(Din interviul acordat Oanei Enăchescu pentru Radio România Cultural, martie 2016. Fragmentele sunt citate din Thomas MANN, Muntele vrăjit, ed. Adevărul)
