Starea absolută a intelectului

Cuvânt către poeți

La temeliile sufletului omului de astăzi zac straturi de păgânătate. De ele făţarnicul se ruşinează, le tăinuieşte cu grijă, îngropându-le şi mai tare într-însul sau le sărăceşte înadins. Nebună ispravă! Aceste funduri sunt bogăţia, demonia naturii noastre şi greutatea e numai să le găsim adevăratul rost.

De ce n-ar fi Poezia rostul, domeniul acestor forţe obscure, precreştine? Lumea cârmuită de cetele îngereşti e sigur mai dreaptă şi mai sfântă decât lumea Fabulei. Dar cea din urmă e mai poetică decât cea dintâi.

În tinereţe am aruncat discuţiei cuvântul de lirism absolut. Mulţi l-au întâmpinat cu potrivnicie. Astăzi pare sigur că dreptatea a stat de partea celora, nu a mea. Poezia e încă valoare relativă. E valul de aparenţe şi încântare, fâlfâitor deasupra lucrurilor, cum se definea din vechi.

Să alegi între graţios şi Graţie, între încântare şi Mântuire, iată canonul întrebării. Suflet mai degrabă religios decât artistic, am vrut în versificările mele să dau echivalentul unor stări absolute ale intelectului şi viziunii: starea de geometrie şi, deasupra ei, extaza. Melodioasele plângeri ale poeţilor nu le-am prea înţeles. Şi azi cred că locul întâi în Cetate e al Preotului, celelalte, urmând, ale Învățatului şi Luptătorului. Dar, fără îndoială, al patrulea loc îndată după acestea se cuvine Poetului.

Lumea ar pierde o podoabă de preţ dacă tribul ciudatelor, încântătoarelor făpturi s-ar stârpi. Ce jale a cuprins Vechimea când năierii din vremea lui Iulian Apostatul vestiră de acel glas de coabe auzit, sfâşiind marile: „Pan, marele Pan a murit!”

Mort, aşadar Peisagiul; închise ochiurile de păduri; sleite gâtlejurile de ape; isprăvit jocul pâclelor, ca un suflet jertfit pe zări; spart sirynxul trestiilor; corul de oceanide al frunzelor pe veci întristat!

Dar zvonul s-a dovedit de minciună. După ierni pustii, cătuşele de argint ale fântânilor prinseră să se topească. Alte primăveri coborâră din munte. Luxul izvoarelor şi umbra codrului fură din nou cercetate.

Încât, dacă trebuie zilei noastre poezie, fie aceea, străveche, a basmelor pădurii. E mai îndreptățită şi mai sănătoasă decât nu ştiu ce tristeţi grandilocvente de tineri prematur deznădăjduiţi.

Poeţi ai acestei reviste, aţi vrut cu titlul pe care l-aţi ales, să vă întregiţi convoiului lui Dionysos, în care Silene şi Pan au locuri de cinste. Urarea mea, dar numai urarea, vă însoţeşte. Dacă, la vârsta mea, aş mai putea cânta, m-aş alătura bucuros, dar şi cu un oarecare scepticism.

Aş considera exerciţiul poetic (şi poetic naturist), ca o minunată himeră, mai mult pentru a slobozi din scorburile inimii poporul de joimăriţe ori mumi ale pădurii, în chip de inofensive şi strălucite baloane de săpun. Dar, m-aş pregăti pe această cale, de alt cântec mai vrednic, închinat lucrurilor care nu se zăresc, nici nălucesc: lucrurile care se văd. Un cântec care să întârzie asupra soartei, asupra morţii şi învierii.

Există o treaptă de experiență poetică, de la care versul se dovedește a fi rigoare şi fervoare, nu interjecție dezvoltată ori celebrare mai mult sau mai puțin armonioasă…

Cu acestea, vă trimit salutul meu camaraderesc.

(1-15 martie 1941)

*

Paralel romantic

Numisem nunţii noastre-un burg,

Slăvit cu ape – abia de curg –

Ca un dulău trântit pe-o labă,

Vechi burg de-amurg, în ţara şvabă.

Scări, unghiuri, porţi! În prag de uşe,

O, troli domoli, o, troli cu guşe,

La ce vărsări, ca de venin,

Vis crud striviţi şi gând cretin!

Stângi cuburi şubrede, intrate,

De case roşii, zaharate;

Verzi investiri, prin câte-un gang,

Sub ceasuri largi – balang, balang!

Din volumul „Joc secund”, 1930

*

Cucerire

De-a lungul nepăsării acestei reci naturi,

Spre nevăzutul unde arpegii de fanfare

Desfac în foi sonore o limpede chemare

Vom merge în armură de fier, încinşi şi duri.

Ca nu cumva sub dârza trufie ostăşească

Să se adune umbra sau plumbul unui nor,

Vom încrusta vizuinii aprinsul Koh-i-nor

Şi vom lăsa ca ochiul de foc să ne orbească;

Un somn năuc ne-o duce pe drumul mort, îngust,

Dar fiinţa noastră pură desprinsă de gândire

Va asculta cum sparge a orei îngrădire,

Cum urcă din adâncuri un mare imn august.

Şi-ntregi în trâmbiţarea de dincolo de vreme

Şi năzuind înalte şi albe biruinţi

Ne vom zvârli prin larma asaltelor fierbinţi

Mai sus de noi… în largul destinelor supreme…

Sburătorul, 31 ianuarie 1920

*

Înfrângere

Ca fruntea mea să poarte diademul

Ce fulgeră-n albastrele palate

Am ridicat oştiri nenumărate

Şi-ncrezător, dezlănțuii blestemul.

Dezlănțuii mulţimile-ntrunite

Şi năpădită fu întreaga zare

Iar vremea prinse-ncet să desfășoare

Fuiorul ei de ore nesfârșite…

Mult timp, în pragul porţii opaline,

Am stat s-aştept herladul biruinţii,

Am stat să-ntreb cuprinderile minţii

De crainicul trimis, ce nu mai vine.

Nu vine, căci spre culmile-ngheţate

Oştirile n-au vrut să se îndrume,

N-au mai dorit podoaba fără nume

Şi n-au găsit albastrele palate.

Încât, sub vântul aprig de ispite

S-au răzleţit din ţară-n altă ţară…

Şi-acum se-ntorc în turme istovite

Hlamida să-mi sărute şi să moară.

Oștirile se-ntorc. În juru-mi zborul

Şi umbra morţii darnic se împarte;

Pe când, prin doliul sălilor deșarte

Cu paşi sonori pătrunde Învingătorul…

Sburătorul, 19 iunie 1921

*

Răsărit

Când cumpăna ridică-n zenit pironul clar

Pe chipul nopţii trece un gând pieziş de ură…

Se scutură întreaga ei grea pieptănătură:

O urnă sub risipa vârtejului fugar.

Şi dintr-al lunii rece, fierăstruit pătrar,

Belşug de fire scapă, în iederă obscură,

Pe dâmbul zării unde tânjeşte în armură

Scăpărător de raze, războinicul solar.

Dar podidit de valul de păr şi flori lactee

Cu lung fior truditul din vraje se deschee,

Greoi, zvâcnind în salturi metalicul său trup.

De pletele surpate şi dinţi şi mâini anină

Şi-adânc, la rădăcina fibrosului şurup,

Împlântă-n ţeasta nopţii pumnale de lumină.

România nouă, 24 aprilie 1921

Sursa foto: istoriepescurt.ro