Fragilă și puternică

Ana Blandiana:,,Am fost întotdeauna în egală măsură, cred, fragilă şi puternică. Mai precis, fragilă şi totuşi puternică”

Am citit pentru întâia oară versuri scrise de Ana Blandiana prin 1988, pe vremea când eram elevă în clasa a patra. Ţin minte că, atunci, nu mi-a plăcut deloc fetiţa desenată pe prima copertă a cărţii intitulate Întâmplări din grădina mea: îşi ascundea obrazul drept după nişte flori, avea cireşe la urechi (singurul lucru ce îmi părea cu adevărat simpatic!), iar pe cap purta o căpşună în vârful căreia tocmai se pregătea să aterizeze un fluture.

La capătul buchetului ,,lungit” până pe ultima copertă, se ascundea un motan a cărui privire pofticioasă era îndreptată spre fluturele de pe fruct (amănunt sesizabil doar dacă volumul este deschis şi aşezat cu coperta în sus). Te-ai fi aşteptat ca, în orice moment, pisicul să zvâcnească de la locul lui şi să înhaţe biata efemeridă. În privinţa lui Arpagic – acesta era numele pisoiului, intuiţia nu mă înşelase: avea, într-adevăr, porniri criminale, căci dintr-o poezie am aflat cum ,,într-o zi” a fost prins ,,de tot/ Cu un fluture în bot”.

Eram înscrisă la un cerc de teatru, iar profesorul nostru a montat o scenetă folosindu-se de versurile din această carte. (Am înţeles foarte târziu că iniţiativa a fost un semn de solidaritate – discretă – cu Ana Blandiana căreia, în 1988, i s-a interzis să mai publice.) Mie îmi revenea replica finală: le dădeam celorlalţi ,,actori” şi spectatorilor vestea tristă că ,,Arpagic s-a făcut mare”. Pentru asta, ar fi trebuit să fiu ,,amârâtă de tot” şi să nu mai scot ,,nasul din batistă” de supărare. Momentul a fost imortalizat într-o fotografie în care nu par deloc îmbufnată, ci amuzată, semn că plăcerea de a (mă) juca pe scenă, povestind despre năzbâtiile motanului Arpagic, nu putea fi înlocuită în totalitate cu emoţiile cerute de text.

Sunt extrem de norocoasă că, după douăzeci de ani de la cea dintâi ,,întâlnire” a mea cu Ana Blandiana, am reuşit să comunic direct cu Domnia Sa. Cât timp am conceput întrebările din acest interviu, cât am aşteptat răspunsurile şi când, primindu-le, le-am citit pe nerăsuflate, am retrăit bucuria pe care, în copilărie, mi-o dădea recitatul versurilor din cartea cu fetiţa care poartă o căpşună pe cap.

*

– În timp ce pregăteam aceste întrebări, stimată doamnă Ana Blandiana, la Oradea a început să plouă. Mi-ar fi plăcut să vă privesc plimbându-vă prin ploaie, pe străzile din oraşul în care v-aţi petrecut copilăria şi adolescenţa. M-aş fi oprit să văd ,,cum ştiţi să faceţi ploaia să plouă”. Cum plouă în jurul dumneavoastră? (Spuneaţi că un om poate fi cunoscut de-adevăratelea după felul cum plouă în jurul lui…)

– Cred că mai curând exuberant, abundent, cu clăbuci, genul de ploaie care te face să-ţi imaginezi plantele crescând. Citeam zilele trecute despre o recentă teorie potrivit căreia oamenii sunt fericiţi sau nefericiţi mai mult în funcţie de moştenirea genetică decât de întâmplările prin care trec. Nu este vorba atât de capacitatea de a vedea partea plină a paharului, cât de o anumită intensitate a calităţii de a fi viu. În acest sens am moştenit o natură fericită, care nu m-a împiedicat niciodată să văd răul, dar mi-a adus mereu aminte că ,,tot răul e spre bine”. Cât despre ploaie, am scris în numeroase rânduri, cu bucurie şi dragoste, iar faptul că într-una din poeziile pe care i le-am dedicat în adolescență exista versul ,,Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă” l-am plătit din greu: ani de zile toate actriţele o recitau până la exasperare, ca să ajungă să rostească versul cu pricina…

– Aţi absolvit Şcoala ,,Oltea Doamna”, la care eu – acum – sunt profesoară. Îmi doresc ca elevii mei să afle câte ceva despre fosta elevă Otilia Valeria Coman. Vă plăcea la şcoală? Aţi învăţat bine? Aţi legat – atunci – prietenii care să ţină toată viaţa? Aţi avut o adolescenţă senină?

– Da, îmi plăcea foarte mult la şcoală. Atât de mult încât îmi amintesc şi acum nerăbdarea de la sfârşitul vacanţei, care mi se părea că nu se mai termină şi marea plăcere a cumpărării noilor caiete, a învelirii manualelor în hârtie albastră, a lipirii etichetelor cu numele şi clasa, a aşezării creioanelor, şi peniţelor, şi radierelor în penarul (o cutiuță dreptunghiulară din lemn care cred că a dispărut de tot din recuzita şcolară) unde urma să cuibăresc, în partea interioară a capacului, după începerea cursurilor, programul orelor.

Învaţam bine, ceea ce nu înseamnă că învaţam mult, ci că îmi făcea plăcere să ascult explicaţiile, să întreb, să aflu. Îmi amintesc că eram fascinată chiar şi de explicaţiile de la algebră, un domeniu în care n-am strălucit şi pentru care nu aveam nicio înclinare. E adevărat însă că, deşi aveam note foarte mari, nu cred că eram un elev model, căci foloseam orice minut disponibil, inclusiv în timpul orelor, ca să citesc cărţi fără legătură cu programa şcolară. În general cititul a fost pentru mine, încă de la sfârşitul copilăriei, un adevărat viciu, care nu scăpa nepedepsit, pentru că mama încerca să mi-l ţină în frâu, să-l menţină între limite rezonabile. Îmi ascundea cărţile, ca să mă oblige să ies la joacă, se trezea noaptea şi venea să-mi stingă lumina, obligându-mă să dorm.

Dorinţa de a citi era însă atât de intensă, încât înceta să fie doar o formă de cultură, devenind una de evadare din propria mea realitate, într-o alta, cea din cărţi, mai logică şi mai comprehensibilă. Pentru că adolescenţa mea, ca să vă reiau formula, nu a fost una senină, s-a desfăşurat printre arestările Tatei, eforturile supraomeneşti ale Mamei de a ne asigura minimul decent al existenţei, spaime, percheziţii, zvonuri, ameninţări, precauţii. Lumea cărţilor era alternativa infinit preferabilă acestei lumi.

(Răspunsul Anei Blandiana la întrebarea ,,Aţi legat – atunci – prietenii care să ţină toată viaţa?” ar putea fi un ,,Da!” urmat de câteva fragmente dintr-un text ce-i aparţine: ,,Privite din maturitate, din adolescenţă chiar, prieteniile adolescenţei au un aer ireal, trec prin noi nebuloase, precum zeii treceau în ceaţă printre muritori. Prieteniile din adolescenţă au ceva misterios, misterul fiind, atunci, singura punte spre lumea misterioasă. Ele sunt, într-un fel, ceremonii de cunoaştere a universului fascinant şi neînspăimântător. Port şi voi purta, cred, până la sfârşit, nostalgia prieteniilor din adolescenţă ca pe o coroană care mă încovoiază şi mă împodobeşte. Port şi voi purta până la sfârşit speranţa că prieteniile adolescenţei nu sunt fatal oprite la graniţa de sud a existenţei, că, dacă sufletul meu caută prietenia, nu îi poate fi interzis, cu desăvârşire să o găsească.”)

– Mama dumneavoastră a rămas în Oradea până aproape de sfârşitul vieţii. Vă rog să vorbiţi despre ea…

– Mama s-a născut la Blandiana, un sat de la poalele Apusenilor, fiind cea mai mare dintre cei opt copii care şi-au pierdut amândoi părinţii când ea avea mai puţin de 17 ani. Şi-a petrecut prima parte a tinereţii crescându-şi fraţii mai mici, apoi, după căsătorie, crescându-şi singură cele două fete, în timp ce Tata era închis. A fost o femeie foarte frumoasă şi foarte puternică, o personalitate accentuată, în stare să marcheze pe toţi cei din jur.

A muncit toată viaţa ca expert contabil, dar reuşea în acelaşi timp să ne îngrijească, să spele, să calce, să gătească şi, în timpul liber (dar când avea ea timp liber?), să picteze şi chiar să vândă tablouri, iar după moarte i-am găsit caiete întregi de poezii. Era foarte credincioasă, dar într-un mod absolut lipsit de bigotism. Pentru ea credinţa nu era o dogmă şi un spectacol, ci un izvor de putere şi un sens al vieţii, iar acest sens şi această putere erau simţite de ceilalţi ca un punct de sprijin.

Nu mi-o amintesc decât cu casa plină de oameni, majoritatea mult mai tineri decât ea, care cred că veneau ca să împrumute din forţa ei sufletească şi din bunul ei simţ care, cu anii, devenise o formă de înţelepciune. Cred că a fost cel mai curajos om pe care l-am cunoscut.

– Aminteați undeva de precocitatea descoperirii (încă din copilărie a) propriei vocaţii scriitoriceşti şi aţi mărturisit că ,,o vocaţie adevărată este una de care nu poţi fugi, dar, pentru a te convinge de asta, trebuie să fi încercat evadarea”. Unde, când, cum aţi încercat să evadaţi?

– Nu ştiu ce să vă răspund. Şi nu cred că fraza pe care mi-o citaţi este mai mult decât un paradox. În orice caz, nu-mi amintesc nicio vârstă, oricât de fragedă, în care, nu numai pentru mine, ci şi pentru cei din jurul meu, legătura dintre mine şi scris să nu fi fost indubitabilă. Nu cred că am încercat vreodată să scap din această predestinare. Şi nici să-mi fi pus problema schimbării destinului.

Îmi amintesc de exemplu, la 17 ani, prima interdicţie de semnătură, care a durat patru ani, după ce publicasem doar două poezii în Tribuna din Cluj. Nimic nu-mi garanta că se va sfârşi vreodată şi, totuşi, nicio clipă nu mi-a trecut prin minte că aş putea să mă apuc de altceva.

– Aţi făcut din scris o prioritate absolută a existenţei dumneavoastră. Cu ce preţ?

– Cu niciun preţ. N-a fost un sacrificiu, a fost un dar. Nu sunt în stare să imaginez un mai mare noroc decât acela de a putea rămâne singură la masa de scris, într-o linişte neîntreruptă nici de bine, nici de rău. Sacrificiu a fost atunci când am fost obligată de alţii sau, şi mai grav, de mine însămi, să părăsesc această stare de graţie pentru a intra în vacarm. Din păcate am crezut de prea multe ori că e de datoria mea să fac acest sacrificiu.

– A avea talent, a te menţine la înălţimea înzestrării tale şi a nu trăda scrisul sunt câteva din semnele ce deosebesc un mare scriitor de unul oarecare. Ce alte însuşiri îi trebuie scriitorului adevărat, ca să rămână un scriitor adevărat?

– Capacitatea de a munci şi respectul pentru propriul nume.

– Pe lângă devotamentul cu care v-aţi dedicat scrisului, m-a impresionat un episod din biografia dumneavoastră poetică. În 1985, printre poemele publicate în revista Amfiteatru, a existat unul intitulat Totul, despre care se spune că a fost transcris şi completat de mii de oameni. Aceştia au adăugat alte şi alte realităţi celor cuprinse de dumneavoastră într-o amplă enumerare (,,Frunze, cuvinte, lacrimi,/ cutii de chibrituri, pisici,/ tramvaie câteodată, cozi la făină,/ gărgăriţe, sticle goale, discursuri,/ imagini lungite de televizor,/ gândaci de Colorado, benzină,/ steguleţe, portrete cunoscute,/ Cupa Campionilor Europeni,/ maşini cu butelii, mere refuzate la export,/ ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe,/ întâmpinări la aeroport, cico, batoane,/ Salam Bucureşti, iaurt dietetic,/ ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia,/ zvonuri, serialul de sâmbătă seara,/ cafea cu înlocuitori,/ lupta popoarelor pentru pace, coruri,/ producţia la hectar, Gerovital, aniversări,/ compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii,/ vin de regiune superior, adidaşi,/ bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei,/ peşte oceanic, Cântarea României,/ totul.”). Ce aţi simţit, constatând că poemul a devenit un bun colectiv? Aţi retrăit – până în 1989 sau după Revoluţie – aceeaşi comuniune, aceeaşi complicitate cu cititorii?

– A fost, într-adevăr, unul dintre cele mai minunate lucruri care mi s-au întâmplat, care pot să i se întâmple unui scriitor, care pot să i se întâmple unui om. Pentru că numai întâmplător fenomenul a primit forma estetică şi a repetat mecanismul creaţiei populare. De fapt, esenţa lui a fost o rezonanţă colectivă, aproape miraculoasă, misterioasă în orice caz, acea rezonanţă care, în forme uşor diferite, poate sta şi la baza marilor revolte şi la baza marilor iubiri.

Înainte de `89 am mai trăit momente oarecum asemănătoare prin `87, `88, atunci când nu eram încă interzisă şi mai puteam să particip la întâlniri cu cititorii unde citeam poezii pe care, din cauza cenzurii, nu reuşeam să le public (şi care aveau să apară imediat după revoluţie în volumul Arhitectura valurilor). Îmi amintesc sălile acelea arhipline, vibrând la cea mai mică inflexiune a vocii, înţelegând orice cuvânt rostit pe jumătate. Aveam senzaţia că văd poezia întrupându-se la jumătatea distanţei dintre mine şi ei, peste capul celor care ne supravegheau şi nu puteau să ne împiedice comunicarea şi solidaritatea.

După `89, acel gen de electricitate trecând din om în om m-a mai curentat doar în timpul mitingurilor cu sute de mii de participanţi ale Alianţei Civice. Dar atunci locul poeziei libere îl luase pur şi simplu libertatea. Poezia părăsise marile scene.

Cât despre poemul Totul – aveam să aflu abia după revoluţie – el a fost publicat pe o pagină întreagă a ziarului londonez The Independent, cu senzaţionale note de subsol în care fiecare cuvânt era explicat şi interpretat pe larg pentru a se înţelege ce era subversiv pentru cititorul român, într-un text care cititorului englez îi apărea doar suprarealist.

– Apariţia poeziei amintite de mine a avut loc după ce, în 1982, vi s-a publicat volumul Proiecte de trecut, în care elementele subversive sunt mai mult decât evidente. Care este istoria amănunțită a acestei cărţi cu nuvele fantastice? Faptul că a reuşit să treacă de cenzură mi se pare de-a dreptul… fantastic.

– Apariţia Proiectelor de trecut are într-adevăr o poveste. O poveste care spune mult şi despre atmosfera şi mecanismele epocii în care a apărut şi despre complicațiile şi chiar complexitatea destinului meu. Este o carte la care am lucrat câţiva ani cu o bucurie pe care mi-o amintesc şi acum, bucuria de a scrie proză, care este foarte diferită de bucuria de a scrie poezie. În cazul poeziei, versurile vin de undeva din afară, de deasupra, nu ştii niciodată când sosesc şi când se opresc să mai vină, în timp ce, oricât de dependentă ar fi de inspiraţie, proza îţi lasă sentimentul tonic că tu eşti autorul ei, că poţi să continui mâine de unde te-ai oprit azi. Nu-mi amintesc să mă fi gândit pe parcursul scrierii povestirilor, dacă sunt sau nu publicabile (,,publicabil” era un text care avea teoretic şansa de a trece dincolo de cenzură), eram pur şi simplu fericită că le scriu.

După ce am terminat cartea, am predat-o editurii ,,Cartea Românească”, condusă de Marin Preda şi unde relaţiile dintre autori şi redactori, ei înşişi în majoritate scriitori, erau nu numai de colaborare, ci şi de complicitate. A fost citită, i s-a făcut un referat pozitiv într-un limbaj cât mai lemnos care să nu atragă atenţia, şi i s-a dat drumul mai departe într-un noroc. Iar norocul a funcţionat, în sensul că semnăturile prestigioase din interiorul editurii şi referatul banal – vorbind de o carte oarecare, inspirată din realităţile socialiste – au făcut să fie vizată fără a mai fi, probabil, citită.

Nu pot decât să presupun, pentru că niciodată n-am ştiut care erau treptele cenzurii de dincolo de orizontul editorial şi nici cum se petreceau lucrurile acolo. (De altfel, cenzura teoretic fusese desființată cu mare tam-tam încă din 1977, ceea ce trăiam era un sistem secret şi ocult de bariere şi supape).

Fapt este că, spre marea mea bucurie şi oarecum prin absurd, cartea a primit toate vizele necesare şi a plecat spre tipar.

Din nenorocire, în acest moment eu am făcut o gafă.

Cerându-mi-se o colaborare la revista Viaţa Românească, am dat una dintre povestirile volumului aflat sub tipar, Zburatoare de consum. Numărul revistei a fost oprit sub motivul că tipografii refuzau să tipărească un text care calomnia realităţile din ţara noastră. Speriat, redactorul-şef a încercat să salveze situaţia şi să se disculpe spunând că este vorba de o povestire dintr-o carte aflată sub tipar. Ceea ce a dus la oprirea cărţii. (Aş face o paranteză: Amintirea invocării tipografilor care refuzau să culeagă textul mi-a revenit peste ani, atunci când au fost chemaţi minerii împotriva intelectualilor din Piaţa Universităţii. Mai întâi am avut sentimentul a ceva cunoscut, déjà vu, apoi mi-am adus aminte şi am avut revelaţia măsurii în care metoda era exact aceeaşi. Revoluţia nu schimbase nici personajele, nici metodele.)

Era spre sfârşitul anului 1981 şi pe fundalul acestei interdicţii am primit vestea că mi s-a atribuit Premiul Herder. În numeroase rânduri, soţul meu spune despre mine că ceea ce îmi caracterizează evoluţia este norocul în ghinion. Mi se întâmplă toate nenorocirile din lume, dar de fiecare dată, atunci când pare că nu mai am nicio şansă, intervine ceva care răstoarnă situaţia. Când peste şase luni am ajuns la Viena, cu o viză respinsă în mai multe rânduri şi obţinută în ultimul moment, pentru a participa la ceremoniile de decernare a premiului, am primit mesajul că Proiecte de trecut a plecat din nou spre tipar. Se temeau poate ca voi începe să povestesc ce mi se întâmpla în ţară.

A fost pentru mine un succes mult mai important decât premiul.

– Am citit că Proiecte de trecut este cartea la care ţineţi cel mai mult şi că, datorită numeroaselor ei traduceri, sunteţi cunoscută în Europa mai degrabă ca autor al acestei cărţi, decât ca autor de poezie. În plus, toamna trecută v-am auzit declarând într-o intervenţie televizată transmisă de la Târgul de Carte ,,Gaudeamus”, că opera (poetică) vă este popularizată mai mult în străinătate, decât în România. Vă rog să uitaţi o clipă de modestia ce vă caracterizează şi să o prezentaţi cititorilor pe această Ana Blandiana – recunoscută (şi recompensată) în străinătate, mai mult decât în propria ei ţară.

– Ce-aş putea să vă spun? Am treizeci şi şase de cărţi apărute în douăzeci şi patru de limbi şi cinci premii internaționale. Am mărturisit în mai multe rânduri că în anii de după `89 m-am simţit scriitor în străinătate mai mult decât în ţară şi asta din mai multe motive. În primul rând pentru că, mai ales pe parcursul anilor `90, literatura a dispărut din prim-planul vieţii publice: oamenii nu se mai strângeau la recitaluri de poezie, ci la mitinguri. În acest timp, în străinatate, în Europa în special, poezia reîncepea să urce treptele interesului general, ca o formă de terapie împotriva alienării, şi nu reuşeam să particip la toate festivalurile şi recitalurile la care eram invitată. Pe de altă parte, în timp ce acolo abia începeam să fiu descoperită, analizată, citită, privită cu atenţie şi interes, acasă o anumită oboseală de succesul generaţiei `60 de-a lungul deceniilor anterioare crease un fenomen de respingere în bloc din partea mai noilor veniţi. La asta se adaugă faptul că, deşi cărţile mele de proză au fost bine primite de critică, niciodată de fapt nu am fost omologată ca prozator, toată lumea fiind prea obişnuită cu mine ca autoare de versuri, în timp ce în străinătate descoperirea poeziei şi a prozei s-a produs simultan şi am fost acceptată firesc în ambele ipostaze.

În anumite ţări, ca Germania, traducerea prozei a atras după sine traducerea poeziei, în altele, ca Italia, traducerea poeziei a dus la traducerea prozei. Proiecte de trecut va apărea în această primăvară aproape în acelaşi timp în spaniolă şi în italiană.

Dar, ceea ce este oarecum ciudat şi trebuie să recunosc că mă întristează, este felul în care lucrurile se petrec – aici şi acolo – nu numai diferit, ci şi fără să se întâlnească. Am sentimentul că trăiesc două vieţi paralele. Nu faptul că aş fi mai recunoscută în străinătate decât în ţară mă întristează, ci faptul că recunoaşterea din afară rămâne aproape secretă în interior, ca şi cum ar fi ilicită.

– Ştiu că evitaţi să vorbiţi despre dumneavoastră altfel decât prin ceea ce scrieţi. De aceea, am să mă folosesc de un text din Proiecte de trecut, sperând că am să vă smulg unele mărturisiri. Ajutaţi-mă să duc până la capăt un exerciţiu de … oniromanţie. Am încercat ,,să citesc” casa visată de personajul feminin din Rochia de înger, pentru a o cunoaşte cât mai bine pe… visătoare. Celor care nu au citit textul am să le spun că această clădire apare în visele femeii ,,după momentele de derută, de oboseală, de zădărnicie” din viaţa de zi cu zi, îmbiind-o, în fel şi chip, să se mute în ea. Una dintre ,,momelile” cu care locuinţa încearcă să o seducă este rochia de înger, purtată de personajul narator în copilărie şi adusă, inexplicabil, din trecut în prezentul oniric. Descoperirea preţiosului obiect vestimentar ascuns într-un dulap e urmată de revelaţia că locuinţa din vis e o copie a celei din copilărie…

O mai bântuie casa aceasta pe visătoare? Care sunt – acum – motivele ce o fac să se refugieze în ea? Chemările în afara prezentului real, în trecut au fost sau sunt un antidot al stărilor de nelinişte şi de descumpănire?

– Am vorbit pentru prima oară despre această clădire într-o convorbire cu Ioan Moldovan şi Traian Ştef apărută în revista Familia în urmă cu mai mulţi ani. Şi amintirea ei a revenit într-o discuţie mult mai recentă cu Alex. Ştefănescu, apărută în Romania literară. Este o clădire care a existat în copilărie şi există încă – din păcate într-o formă mult modernizată, ce nu mă îndoiesc că i-a mărit confortul, dar i-a micşorat farmecul – în Oradea, pe strada Porţile de Fier.

Este o clădire care nu deţine în viaţa mea rolul unui cadru, ci al unui personaj, iar importanţa ei vine din faptul că ascundea într-un şir de încăperi închise, deci misterioase, mii de cărţi interzise, la care am pătruns, în cele din urmă prin efracţie, şi care mi-au marcat nu numai adolescenţa, ci şi formaţia intelectuală. Mi se întâmplă şi azi să mă visez în acele încăperi, devenite în vis nenumărate şi supranaturale ca urmare a tainei pe care în anii copilăriei au întrupat-o. Este un fel de legătură între mine cea de atunci şi cea de acum, o garanţie de continuitate.

– Aş vrea să ne oprim asupra descrierii construcţiei. Dacă o casă onirică este, după spusele lui Gaston Bachelard, ,,fiinţa concentrată” a celui ce o visează, aş putea deduce că în fiinţa visătoarei noastre găsim forţă şi fragilitate (,,clădirea e una ,,solidă şi friabilă în acelaşi timp, construită din piatră pe un schelet enorm de grinzi care nu par a fi supuse timpului”), discreție (este ascunsă îndărătul unor tei bătrâni, ale căror ramuri se ţes în dreptul ferestrelor), nobleţe sufletească, puritate, superioritate morală (asemenea casei din copilărie – are un ,,parter înalt, dispreţuind parcă pământul şi părând – prin cele douăsprezece trepte largi, a se desprinde, nu a se lega de el”). Când anume – de-a lungul vieţii – aceste trăsături ale Dumneavoastră s-au transformat în puncte vulnerabile?

– Am fost întotdeauna în egală măsură, cred, fragilă şi puternică. Mai precis, fragilă şi totuşi puternică. Fragilitatea este o consecinţă directă a sensibilităţii, fără de care scrisul n-ar fi posibil, iar forţa, cu tot caracterul ei paradoxal, se leagă tot de scris. Pentru că a scrie, a exprima ceea ce ai de exprimat, este porunca supremă, sine qua non, pentru realizarea căreia trebuie să rezişti şi în perspectiva căreia se subordonează toate calităţile şi se domină toate defectele.

E adevărat că această concentrare aproape obsesivă devine în mod fatal sursă a nenumărate vulnerabilităţi în relaţiile umane, în relaţiile sociale, dar e vorba de o plată asumată, conul de umbră al darului primit.

– Şi ar mai fi ceva… Mansarda casei, ,,inundată de o scânteietoare lumină verzuie”, cu un geam ,,surprinzător de larg”, de la care se vede foarte aproape marea îmi sugerează o copleşitoare seninătate şi o nestăvilită libertate interioară. Ce v-ar putea umbri aceste trăiri? Dacă această casă din vis ar fi avut o pivniţă – echivalentul bachelardian al inconştientului – aş fi dedus, poate, care sunt temerile Dumneavoastră…

– Casa din realitate avea o pivniţă cu bolţi mari, acoperite de muşchi şi coridoare umede, adânci, în care nu aveam curajul să înaintez mai mult de câţiva metri. N-a trecut în vis, pentru că nu a avut niciun rol în copilărie, nu m-a marcat.

Cât despre mansardă – care, dimpotrivă, nu exista în realitate, ci numai în vis – ea suportă interpretarea dumneavoastră simbolizantă. Seninătatea – care nu se opune dramatismului, ci îl face să lumineze – şi libertatea interioară – care prin pagini, şi nu rareori prin fapte, răbufneşte în afară – m-a însoţit de-a lungul timpului, nici simplu şi nici liniştit. N-aş vrea să mă înţelegeţi greşit. Vorbesc despre toate aceste trăsături pentru că nu le consider un merit, ci un noroc. Am avut întotdeauna sentimentul că nu sunt singură, că cineva acolo sus mă priveşte, gata să intervină dacă aş claca.

– De la casa din vis, să ne întoarcem la cea din realitate – la casa de la Comana. Cum arată? În care ungher al ei vă simţiţi cel mai bine? Are vreo încăpere un geamlâc larg, prin care se revarsă lumina – ca odaia zugrăvită în poza ce v-a fermecat definitiv, în copilărie, din cartea cu Scufiţa Roşie? (,,Dintre toate cărţile cu poveşti pe care trebuie să le fi văzut mi-a rămas în minte din copilărie o ilustraţie la «Scufiţa Roşie», în care patul bunicii, cu lupul ascuns sub scufie dantelată, este aşezat lângă un geamlâc larg, cu multe ochiuri, prin care pătrunde o lumină enormă, materială, făcând dâre prin praful din odaie. Dacă mă gândesc bine, cu toată primejdia lupului de sub dantele, ilustraţia aceea este – incitant şi nemaiîntâlnit – idealul meu de odaie.”) Ce copaci şi ce flori vă înfloresc în grădină primăvara?

– Este o casă de paiantă, cu trei odăi, un pridvor şi un cuib de rândunele. Ani de zile am scris într-o încăpere pe care am improvizat-o în vechiul pătul construit din stinghii încrucişate de lemn, unde am tăiat o fereastră, şi am fixat două scânduri: una ca masă, alta ca pat… Singura mobilă adevărată era scaunul, ajuns aproape prin minune, de la Oradea, din vechiul birou al tatei. Mă suiam pe o scară cu fuştei şi mă simţeam incredibil de bine, în cei câţiva metri pătraţi ticsiţi de cărţi şi caiete, printre care dormeau pisici şi pătrundeau fluturi şi greieri.

Când, lipsind o dată mai mult, ,,biroul” mi-a fost ocupat de vrăbii, am înălţat un altul deasupra unui colţ al casei, cu câte o fereastră pe fiecare perete, încât vara, când totul este deschis, camera devine un fel de foişor.

Mai există o masă şi un hamac în livadă, şi o altă masă în chioşc sub gutui, încât locurile de scris se schimbă după norocul fiecăruia (suntem doi care concurăm la ele), după rezultatul câte unei zile, după vreme. Când îţi merge bine într-un loc, rămâi acolo săptămâni în şir sau când nu poţi să scrii, îl eviţi şi-ţi devine antipatic.

Cât despre plante, după scris ele sunt cele mai importante, lor le este dedicat nu numai tot timpul liber, ci şi, la concurenţă, o parte din timpul de scris. Sunt pruni, cireşi, vişini, gutui, peri, trandafiri, zorele, nalbe, viorele, irişi, narcise, crescând într-o devălmăşie în care libertatea se înrudeşte cu sălbăticia.

Înainte de `89, când stăteam tot timpul acolo, eram adevăraţi grădinari, aveam roşii, vinete, dovlecei, ardei, morcovi, ţeline, fasole, castraveţi. Niciodată cred că nu am fost atât de mândră de o pagină scrisă cum eram de victoria unei vinete, de forma unui dovleac, de gustul unei roşii. Suntem amândoi copii crescuţi la oraş, încât aveam ochiul neobişnuit cu minunea de a vedea crescând o capodoperă colorată dintr-o sămânţă cât o gămălie de ac. Acolo am descoperit că tot ce e firesc e miracol, iar această descoperire, în egală măsură filosofică şi spirituală, ne-a făcut să suportăm totul aproape cu bucurie.

(interviu publicat în volumul „Dresura de lei”, Editura „Curtea veche”, 2011)

Imagini de pe zidezi.ro