Literatura de azi 
Debuta în 1968 şi timp de peste trei decenii poezia lui Mircea Ivănescu (26 martie 1931 – 21 iulie 2011) evolua, în principal, în comparaţie cu ea însăşi, mai ales în calitatea estetică. Cu un stil greu de reprodus şi analizat, a fost şi rămâne, totuşi, un preferat al criticilor în încercarea lor de a pătunde valoarea de dincolo de titlurile intenţionat banale, gen: Versuri, Poesii, Poeme, Alte versuri, Alte poeme etc.
Citind cu atenţie cărţile lui Mircea Ivănescu, constatăm că poetul are cu totul alt scop decât să distrugă mirajul poeziei. Intenţia lui este, dimpotrivă, să păstreze acest miraj, în forme care să nu atragă atenţia publicului şi să nu declanşeze hohotele de râs persiflatoare. Asemenea unui precaut colecţionar de tablouri care ar trece prin mulţime ţinând sub braţ o pânză de Rembrandt învelită în ziare, poetul se apără de acţiunea distructivă a ironiei dând lirismului lui o expresie anostă, insignifiantă. – Alex Ştefănescu
*
poezia e altceva?
nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumina cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?
***
palide stele
acum foarte mulţi ani a scris o nuvelă în care e vorba
de o fată cu mişcări liniştite – el o însoţea
noaptea spre casă pe bulevardul foarte larg, atâta de larg
încât, în plin oraş, se vedeau stelele deasupra – (se răsturnau
stelele – el îi spunea – iată, aldebaran. şi dacă ea-l întreba
care anume din fulgurările acelea este aldebaran
el răspundea – oricare. cred că era foarte tăcută.
câţiva ani mai târziu mi-au spus că fata aceea
din nuvelă era o fiinţă reală – şi care, tocmai,
murise de cancer. eu stiusem de altfel
că povestirea lui era doar o transcriere. cred
că el a vrut mult s-o iubească.) foarte mult
a trecut de atunci. acum, e o dimineaţă cu ploaie
murdară, printre casele acestea înalte şi cenuşii –
şi eu trec prin faţa intrării blocului unde el, într-o noapte,
acum o viaţă, i-a sărutat mâna. el a murit
foarte curând după aceea – ea, ani mai târziu.
şi eu merg acuma pe strada aceasta.
Imagini de pe adevarul.ro
